Continua „împământenire” a Parohiei Valea Mare

Pentru satele românești transilvănene, poate mai mult ca în alte zone ale țării, Biserica este nu numai locul în care credincioșii se întâlnesc cu Dumnezeu, ci și un veritabil spațiu al vindecării, element identitar național major, instituție care menține „cumpăna și comuniunea dintre timp și veșnicie”, cum spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Toate aceste atribute emblematice le-am identificat în Parohia „Sfinții Mihail și Gavriil”, din Valea Mare, Protopopiatul Buzăul Transilvan, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei.

Sunt locuri în țară unde, pentru cel care le „calcă” pentru prima oară, biserica satului, prin ea însăși, prin istoria ei, vorbește de drept despre „totul” comu­nității respective. Și asta pentru că biserica este chiar inima ei. Sălașul în care coboară Dumnezeu să se întâlnească cu rugătorii, spațiul unde își mărturisesc, spre vindecare, necazurile, punctul în care trecutul, prezentul, viitorul, limba română și Ortodoxia sunt apărate statornic, prind chip iconic și se mărturisesc comunional permanent, prefăcând timpul în taină, în veșnicie.

O istorie jertfitoare

Locuitorii Parohiei Valea Mare sunt de origine pur românească. Ei provin din iobagii și jelerii români (țărani fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania), aduși în zonă de grofii maghiari din Boroșneu Mic, pentru a munci pământul și a lucra în pădurile din zonă. Pentru ei, a fost strămutată în 1762 și o bisericuță de lemn, printre cauzele dislocării numărându-se și refuzul acestor români de a trece la greco-catolicism. Pe locul vechii biserici, între 1790-1793, a fost ridicată din piatră actuala biserică istorică. Din acest sat, în 1918, a pornit spre Alba Iulia o delegație de români, în frunte cu preotul Eremia Ticușan, care avea să fie deportat în lagărul de la Sopron, în Ungaria, iar preotul învățător din comună, Ioan Marin, după ce a participat la instalarea autorităților românești în localitate, avea să cadă eroic în luptele pentru eliberarea de bolșevism a Budapestei, de către trupele române. Imediat după Marea Unire, satul s-a desprins de Boroșneu Mic și a devenit centru comunal.

Slujire misionară

Părintele paroh Nicolae Floroiu slujește în această parohie din 1994. Sfinția sa este absolvent al facultăților de psihologie și teologie. La îndemnul părintelui său duhovnic Ilie Cleopa, a urmat drumul preoției, intrând mai întâi ca frate de mănăstire la Sihăstria, împreună cu fratele de sânge al sfinției sale, Atanasie, în prezent stareț la Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos. A fost, de asemenea, frate de mănăstire și la Secu, de unde a venit preot de mir la Valea Mare.

„Când am ajuns în sat, am găsit o parohie cu 462 de familii, dintre care 392 erau ortodoxe și 86 atașate unor culte neoprotestante. Acum, avem 365 de familii, dintre care doar șapte mai aparțin acelor culte, restul sunt ortodoxe. Pentru aceasta, am mers în casele oamenilor și i-am convins să se întoarcă la Biserica-mamă, pentru ca parohia să redevină ceea ce a fost dintotdeauna: o enorie ortodoxă. Am găsit aici o biserică mai puțin întreținută. Am reparat mai întâi casa parohială, pentru a mă muta în ea, fiindcă eu locuiam la Sfântul Gheorghe și făceam naveta. Am continuat apoi cu subzidirea temeliei bisericii, pentru că era foarte afectată, am întărit zidurile exterioare, am schimbat acoperișul, i-am remodelat interiorul, iar artistul Marcel Codrescu a pictat-o, pentru că nu fusese niciodată zugrăvită. În anul 2000, biserica a fost resfințită. A fost o muncă foarte grea”, ne mărtu­risește părintele paroh.

Apoi, sfinția sa a ridicat și o veșmântărie, a construit o casă de vară pentru oaspeți, a introdus apa curentă, captând un izvor de pe o culme din apropierea satului, a dotat complexul cu încălzire centrală, a amenajat un birou, o sală de protocol, un muzeu parohial, asigurând astfel condiții de viață la standardele prezentului. Toate aceste realizări au întărit comunitatea, conferindu-i perspectiva unei continuități ortodoxe stabile și ziditoare și au pregătit-o să facă față provocărilor la care este supusă populația românească de aici. Realizările materiale sunt însă dublate de o intensă și eficace slujire duhovnicească permanentă, jertfitoare.

Deși este îmbătrânită, iar o parte din tineri au plecat în străinătate la muncă, parohia „este aceeași ca și atunci când am luat-o în primire. Oamenii sunt smeriți, credincioși, au un comportament moral bine pus la punct și eu sper să ducem mai departe toată această misiune, ca să avem și noi o mulțumire sufletească”, ne mai spune părintele paroh.

Întărirea „împământenirii”

În această „ducere mai departe” a misiunii se înscrie și ridicarea noii biserici. „Cea veche devenind neîncăpătoare, mai ales în zilele de duminică și în marile sărbători, când majoritatea cre­din­cioșilor, neavând loc, rămân în curtea sfântului locaș, ne-am gândit să facem o biserică mai mare și mai spațioasă. La noi vin la slujbe și credincioși din Brașov, din Făgăraș, precum și din alte zone. De aceea, am început lucrările în toamna anului 2016, iar în primăvara lui 2018 am ridicat biserica de la temelie, ajungând în prezent cu zidurile până la acoperiș. Anul acesta vom continua lucrările. Avem deja comandate strănile și catapeteasma, geamurile, ușile și ne dorim ca până în toamnă să putem face o primă slujbă în biserica nouă”, ne spune părintele paroh.

Comunitatea de la Valea Mare se confruntă însă cu o problemă deosebită. Ea este angrenată într-un proces cu un moștenitor al fostului grof maghiar de la Boroșneu Mic, care a revendicat mare parte din terenurile comu­nității pe care, în timp, unii locuitori ai satului au primit acte de proprietate. Biserica însă nu se află în aceeași situație, și nici terenurile ei, „pentru că le-am dobândit în instanță, le-am intabulat și ne aparțin cu acte în regulă”, ne spune părintele paroh, care slujește la Valea Mare „întru răbdare și cu bucuria că Dumnezeu m-a împământenit aici”.

Grație părintelui stareț Atanasie de la Prodromu, credincioșii parohiei sunt întăriți în credința și în „împământenirea” lor și de lucrarea sfintelor moaște care au fost dăruite bisericii satului: o bucățică din lemnul Sfintei Cruci, degetul mic de la mâna dreaptă a Sfântului Ioachim, tatăl Maicii Domnului, fragmente din moaștele Sfintei Irina a Salonicului, ale sfinților părinți de la Hozeva și ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul, pentru care părintele paroh deține documente oficiale de autenticitate. Și tot pentru această întărire și „împământenire” ortodoxă și românească în zonă, în apropiere a fost ridicată, prin osteneala părintelui Gheorghe Avram, trecut acum la Domnul, și a multor altor credincioși din sat și din țară, marea mănăstire de călugări cu hramul „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”. Astfel, la Valea Mare, Biserica este și va fi cea care menține „cumpăna și comuniunea dintre timp și veșnicie”.