Convocarea primului Sinod Ecumenic

Epistola emoţionantă a împăratului Constantin cel Mare trimisă episcopului Alexandru al Alexandriei şi ereticului Arie nu a avut efectul scontat, controversa în care se afla întregul continent african fiind deja mult prea amplă pentru a putea fi soluţionată printr-un asemenea demers. După ce o serie de sinoade locale ulterioare ţinute la Alexandria, Antiohia şi Ancira au dat hotărâri asemănătoare, dar nu au putut să stăvilească expansiunea arianismului, împăratul Constantin a decis convocarea unui sinod „apostolic“ menit să rezolve cu claritate problema respectivă.

În materialul anterior am evidenţiat modalitatea în care împăratul Constantin cel Mare a fost informat cu privire la erezia ariană. „Consilierii“ săi pe probleme bisericeşti, Eusebiu de Nicomidia şi Eusebiu de Cezareea, susţinători declaraţi ai arianismului, au încercat să prezinte lucrurile într-o perspectivă superficială. Controversa ariană a devenit, în descrierea lor făcută Sfântului Constantin, o simplă neînţelegere la nivel exegetic petrecută între un preot şi un episcop. În scurt timp însă, revoltele de stradă şi manifestările violente nu au mai lăsat nici un dubiu asupra gravităţii situaţiei. În anul 324, după încheierea conflictului cu Licinius, împăratul a decis să rezolve această controversă prin intermediul unei epistole emoţionante, dar care nu avea cum să aibă o influenţă categorică de vreme ce conflictul generat de Arie dura de mai bine de şapte ani de la vremea trimiterii ei. Scrisoarea a fost adusă de episcopul Osius al Cordobei în Alexandria. Următorul pas a constat într-un sinod local în care învăţătura ariană a fost condamnată din nou. Cu toate acestea, lucrurile erau departe de fi rezolvate. După ce episcopul Osius s-a convins că nu este vorba de un simplu conflict exegetic, pe drumul de întoarcere el a prezidat alte două sinoade locale la Antiohia şi Ancira. La Antiohia au fost excomunicaţi trei episcopi, printre care îl regăsim şi pe Eusebiu de Cezareea, pentru promovarea învăţăturii ariene. Cu toate acestea, cei trei au primit posibilitatea iertării, dacă urma să se căiască de greşeala săvârşită. Eusebiu de Cezareea a profitat de şansa acordată, cu toate că nu a devenit ortodox, ci doar semiarian, camuflându-şi foarte bine adevăratele intenţii în spatele unui limbaj ambiguu care îl putea plasa atât într-o tabără, cât şi în cealaltă. În biografia pe care o realizează împăratului Constantin cel Mare, el ascunde cu bună-ştiinţă acest eveniment, care ar fi fost net în defavoarea sa.

Decizia Sfântului Constantin cel Mare

Eusebiu de Cezareea descrie decizia Sfântului Constantin cel Mare de a convoca primul Sinod Ecumenic în următorii termeni: „Auzind acesta ce se petrecea şi văzând el că scrisoarea trimisă la Alexandria rămăsese fără ecou, s-a cufundat în meditaţie, zicând mai apoi că nevăzutul vrăjmaş care răscolise în asemenea măsură viaţa Bisericii se cerea războit în cu totul alt chip. Şi atunci - ca pentru a-l înfrunta într-o bătălie hotărâtoare - s-a decis împăratul să adune întreaga oaste a lui Dumnezeu într-un sinod ecumenic, poftind prin scrisori pline de curtenie pe episcopii de pretutindeni să vină cât mai degrabă spre a lua parte la el. N-a fost o poruncă oarecare, fiindcă la îndeplinirea ei şi-a spus cuvântul strădania personală a împăratului, fie în alegerea curierilor oficiali, fie spre înlesnirea procurării nenumăratelor animale de povară de care avea să fie nevoie. A fost desemnat şi oraşul potrivit sinodului, un oraş purtând numele biruinţei: anume Niceea, din provincia Bitiniei“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. de Radu Alexandrescu, în: PSB, vol. 14, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 127). Trebuie să luăm acum această declamaţie plină de patos a lui Eusebiu de Cezareea şi să observăm şi partea argumentativă care a stat la baza deciziei luate de împăratul Constantin cel Mare. Astfel, de vreme ce conflictul generat de erezia ariană s-a întins în mai multe regiuni, iar sinoadele locale convocate nu au reuşit să îşi impună în mod adecvat hotărârile în cadrul comunităţilor creştine, era necesară o adunare la un loc a tuturor reprezentanţilor importanţi din acestea. De asemenea, era utilă şi atragerea acordului episcopilor din Occident, pentru că un focar de conflict putea izbucni oricând şi în regiunile apusene ale imperiului. Totodată, aceştia aveau nevoie să rămână informaţi cu privire la desfăşurarea situaţiei dificile din Orient de la vremea respectivă. Era clar că se impunea convocarea unui sinod în sesiune extraordinară, cu mulţi participanţi, majoritatea de seamă, care să ajungă la un acord deplin. Ideea împăratului Constantin cel Mare, inspirată fără îndoială de Dumnezeu, a atras şi o serie de impedimente majore, de la transport până la alegerea persoanelor potrivite pentru a reprezenta comunităţile creştine din diferite provincii ale imperiului. De aceea, pregătirea acestuia a durat aproape un an.

O faptă ieşită din comun

Desigur, mulţi cercetători au protestat în decursul secolelor faţă de convocarea trimisă de împărat pentru întrunirea acestui Sinod Ecumenic, afirmând că aceasta trebuia să fie făcută de autoritatea bisericească. În acest mod, consideră ei, s-a produs o implicare periculoasă a autorităţii imperiale în cadrul Bisericii, fapt care a condus la o primă manifestare a cezaro-papismului. Acest concept desemnează pretenţia conducerii seculare de a conduce în egală măsură şi treburile bisericeşti. Cu toate acestea, în Imperiul Bizantin, manifestările de acest gen au fost rare şi, de regulă, conducătorii respectivi au fost ei înşişi acuzaţi de acţiuni nepotrivite, fie că vorbim de Leon al V-lea Armeanul sau Constantin al V-lea Copronimul. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi acuzat de introducerea „imperialismului“ în Biserică, nici de pretenţii exagerate cu privire la implicarea sa în deciziile acesteia. De vreme ce el nu a impus nici o hotărâre eparhiilor bisericeşti, ci a făcut simple propuneri dintre care unele au fost acceptate, iar altele refuzate, nu vedem în ce mod poate fi acuzat de cezaro-papism şi implicare neavenită. Aşa cum afirmă Eusebiu de Cezareea: „Asemenea cunună - prinsă cu legătura păcii - din veac numai împăratul Constantin I-a putut-o închina lui Hristos, Mântuitorul său, ca un dar cu adevărat vrednic să fie primit de Dumnezeu pentru biruinţa sa asupra vrăjmaşilor şi potrivnicilor săi: chiar în zilele noastre, imaginea unui sobor apostolic“ (ibidem, p. 128). De vreme ce vorbim aici de o persoană care a făcut tot posibilul să obţină acordul tuturor episcopilor importanţi pentru ca Biserica să poată trăi din nou vremuri de pace, cum putem să îl învinuim de cezaro-papism? Ce decizie a impus Sfântul Constantin cu forţa Bisericii? Din punctul nostru de vedere, această privire retrospectivă a cercetătorilor occidentali este una lipsită de obiectivitate. În materialul următor vom observa contribuţia împăratului Constantin cel Mare la desfăşurarea Sinodului Ecumenic de la Niceea, urmând ca apoi să ne concentrăm asupra implementării deciziilor acestui eveniment de mare importanţă în istoria Bisericii.