Copiii şi „şuruburile de 10“

S-a scris şi se va tot scrie, fără vreun efect notabil, despre felul în care alegem să ne educăm copiii. Sfaturi găsim, nenumărate, în toate publicaţiile, pe la televizor, ba chiar şi pe la cunoscuţii binevoitori. Din păcate, puţine sunt cu adevărat valoroase, celelalte luptându-se (şi, adesea, nereuşind) să păstreze linia de mijloc dintre inepţie şi truism.

Pe internet au apărut zeci de site-uri dedicate creşterii copiilor, majoritatea prevăzute cu forumuri. Acolo se "întâlnesc" de obicei mamele care au nevoie de o îndrumare, dar şi cele care doresc să împărtăşească din experienţa lor. Veţi putea găsi pe aceste forumuri opinii privitoare la hrănirea şi educarea bebeluşilor, ba chiar şi "consultaţii" medicale gratuite, oferite de persoane "păţite", dar neinstruite. Altfel spus, vi se oferă sfaturi empirice, adesea, de o valoare discutabilă. Dacă am fi un soi de roboţi desprinşi din producţiile SF, fără îndoială că indicaţiile de pe forum ar fi universal valabile. "Îşi mişcă mâna cu greutate? Mai slăbeşte şuruburile de 10 din dreptul încheieturilor şi, vezi, mai adaugă puţină vaselină." "Tuşeşte şi strănută? Foloseşte un ulei marca X, mai vâscos." "Îl doare burta? Vezi ca adaptorul de curent să nu aibă, la ieşire, mai mult de 12 volţi. Mai bine schimbă încărcătorul." Suntem oameni, însă. Avem caracter distinct, reacţionăm în mod diferit la stimuli. Şi nimic nu este mai dăunător decât să facem experienţe pe propriii copii, doar pentru că nu avem timp sau chef să apelăm la persoane avizate, ale căror sfaturi ar fi cu adevărat folositoare. În privinţa educaţiei apare o altă problemă. Este drept, toţi vedem în fiii şi fiicele noastre adevăraţi prinţi şi prinţese. Chiar şi ei se visează în astfel de posturi, influenţaţi de poveşti şi de televizor (atunci când nu se visează Hannah Montana sau alte "branduri" de succes plăsmuite peste Ocean. Dar despre aceasta vom vorbi, poate, altă dată). Există, însă, părinţi care îşi doresc să vadă cum urmaşii lor sunt încoronaţi. Şi, deoarece monarhiile europene ezită să organizeze competiţii de înnobilare a copiilor, mulţi apelează la soluţia cea mai simplă: concursurile de frumuseţe. Avem, astfel, parte de imagini bulversante: concurenţi, uneori de vârste preşcolare, îmbrăcaţi în costume de baie sau în haine de seară, decoltate şi mulate pe corp, machiaţi din abundenţă, plimbându-se lasciv pe o scenă, încercând să impresioneze, cu gesturi ce imită erotismul, publicul şi juriul. Chiar şi la competiţiile muzicale sau destinate altor talente, copiii, la îndemnul părinţilor, adoptă ţinute şi conduite asemănătoare, cu acelaşi scop. Unii părinţi apelează şi la "mici" trucuri pentru a fi mai siguri de reuşită. Zilele acestea, ABC News (SUA) a prezentat cazul unei mame care îi injectează fetiţei sale, de doar opt ani, Botox, o toxină folosită în chirurgia estetică. Toxina botulinică provoacă paralizia musculaturii faciale, este absorbită în piele şi, astfel, îndepărtează temporar aşa-numitele "riduri de expresie". Pentru un efect constant, sunt necesare aproximativ trei injectări pe an, conform site-ului topsanatate.ro. Desigur, fetiţa respectivă participa la concursuri de frumuseţe, unde practica injectării cu Botox este una curentă, potrivit spuselor mamei ei. Copilul a recunoscut că: "doare uneori... Dar mă obişnuiesc cu asta". După cum, de altfel, s-a obişnuit şi cu durerile provocate de ceara folosită pentru depilare. Mama din California foloseşte ea însăşi Botox şi nu consideră că a făcut ceva rău. În timp ce scriu aceste rânduri, de undeva, de afară, se aud strigătele unui copil. Nu cred să aibă mai mult de nouă ani. Încearcă să le demonstreze tuturor celor înzestraţi cu auz ce a învăţat, probabil, de la tatăl lui, mare admirator al unei echipe de fotbal. Înjură, într-un mod care ar face orice birjar să pălească de invidie, "rivala de moarte" a echipei favorite. Intonează, solemn, cântece de galerie, ale căror versuri ar fi, la televizor, presărate copios cu "bipuri", pentru a masca obscenităţile. Apoi le spune tovarăşilor de joacă în ce fel l-ar bate pe un susţinător al formaţiei adverse. Şi mă întreb: oare chiar nu mai au nevoie copiii noştri de... copilărie? Chiar trebuie azvârliţi în mijlocul acestor competiţii acerbe, care nu le aparţin, doar pentru a satisface ambiţiile părinţilor? "Regi încoronaţi" ai frumuseţii sau cântăreţi, dansatori, sportivi sau membri ai galeriei, nu mai ştiu să se joace, nu mai au timp să vadă cu propriii ochi cum este lumea care îi înconjoară. Sunt pregătiţi din vreme pentru viaţă? Probabil. Dar ce fel de viaţă este aceea în care părinţii îşi cresc copiii urmând sfaturile de pe internet şi îi învaţă să devină protagonişti sau spectatori ai unor emisiuni de divertisment? Şi, dacă toţi participăm la competiţii, într-un fel sau altul, cine mai are timp să trăiască? Nu devenim, cumva, cu sau fără voia noastră, roboţi cărora li se ajustează doar "şuruburile de 10"?