Copilărie sfântă

Odată, era doar cu două zile înaintea marii sărbători a Nașterii Domnului, am auzit din întâmplare cum două doamne vorbeau între ele. „Mă tem că nu sunt suficient de pregătită pentru sărbătoare”, spunea prima. „Nici eu nu am cumpărat încă totul”, a răspuns a doua. Nu voi readuce în discuție comercializarea sărbătorii Crăciunului, este evident că, din acest punct de vedere, trebuie să ne schimbăm radical felul în care ne purtăm. Dar, în acea seară, nu m-am putut opri să mă întreb și eu: Cât sunt de pregătit pentru sărbătoarea Nașterii Domnului? Mi-am pus această întrebare gândindu-mă la cele ce stau scrise la Marcu 13, 33-36: „...privegheați și vă rugați, că nu știți când va fi acea vreme... Vegheați, dar, că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara sau la miezul nopții sau la cântatul cocoșilor sau dimi­neața... Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Privegheați!” Cred că pregătirea pentru sărbătoare ar trebui să fie mai ales în sensul dat acestor cuvinte de Evagrie Ponticul: de a ne cerceta orice gând ce caută să ne intre în suflet și să aflăm dacă ne e de folos, dacă ne vine în ajutor sau dacă încearcă să nimicească puținul spor duhovnicesc adunat până acum. Altfel spus, văd că e bine dacă stau de veghe acolo unde intră gândurile, pe unele să le opresc pentru că sunt rele și de altele să mă bucur că-mi sunt ajutătoare, venite acum, la începutul unei sărbători ce presupune mari emoții sufletești. E firesc să fim atenți la tot ce se întâmplă cu noi, la felul cum am folosit timpul care a trecut, cum ne-am maturizat, cum ne-am schimbat zi de zi și cum sărbătoarea primește în fiecare an o altă semnificație.

Iisus Se naște și odată cu El ne naștem și noi, noi toți! În seara acelei zile de decembrie, când am auzit fără să vreau discuția celor două doamne, un gând cu totul nou a bătut la ușa sufletului meu. Un gând neașteptat, care însă m-a bucurat. Că odată cu Pruncul ce Se naște pentru mântuirea noastră retrăim o nouă copilărie, una deosebită, neobiș­nuită, dar indispensabilă. Este copi­lăria mântuirii noastre, șansa unică de a ne regăsi nevi­no­văția acelui timp binecuvântat al copilăriei, dar înțelegând-o acum la nivelul vârstei noastre biologice.

Într-o icoană ortodoxă pictată în Siria în secolul al XVII-lea sunt arătați, în partea de sus, magii care pornesc călăuziți de stea să-L caute pe Împăratul Luminii ce S-a născut. În aceeași icoană, în partea de jos, Maica Domnului și alte femei îmbăiază Pruncul ce S-a născut: Dumnezeu adevărat și Om adevărat. Odată cu Nașterea Pruncului ajungem într-o stare de paradoxală „coexistență”. Cu vârsta și cu gândurile proprii, dar primind în noi copilăria Omului născut din Sfânta Fecioară. Această nouă stare poate fi numită speranță, speranță în Domnul Care S-a coborât până la noi, pentru a fi cu noi, care nu ne promite raiul pe pământ, care nu e un profet mincinos, ci este Acela Care Se va jertfi pentru viitorul nostru de dincolo de ceea ce noi definim prin termenul de „viitor”. Teologia înțelege această spe­ranță ca fiind sfântă și veșnică, izvorâtă din prezența dumnezeiască în noi, înnobilându-ne în sensul divin al cuvântului. Prin Dumnezeu speranța noastră se concretizează, fiindcă numai cu ajutor dumnezeiesc putem să o definim, să o deosebim de alte speranțe deșarte sau ispite fără noimă. În felul acesta, orice clipă din copilăria lui Iisus este completarea copilăriei noastre, este o creștere în vârstă împreună cu El. Ne maturizăm sufletește chiar dacă am ajuns la vârsta biologică a maturității. Așa învățăm să priveghem la poarta sufletului și a trupului, așteptând clipa când Domnul bate la ușa vieții noastre. Acum, abia acum, trăim esența învățăturii creștine.

'Iată, Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23). Nașterea Pruncului este voia Domnului, așa cum stă scris la prorocul Isaia și, din acest motiv, ne bucurăm de sărbătoare și vrem să fim pregătiți pentru ea. Aceasta ar trebui să fie și semnificația darurilor pe care le pregătim pentru cei dragi. Prin Iisus Hristos mântuirea noastră devine posibilă, este efectivă, se poate împlini. Să creștem așadar în credință și speranță. Să alungăm gândurile negre, să nu le deschidem poarta sufletului, ci să fugim de ele, să ne punem la adăpost, așa cum și Iisus, copil fiind, a fost dus departe, la adăpost de pericolul iminent. Și noi, ca și El, avem nevoie de ajutor, iar Dumnezeu va avea grijă să ne găsească și nouă un adăpost, departe de pericolul gândurilor negre, undeva într-un Egipt ima­ginar, unde putem să răsuflăm ușurați, având încredere în Dumnezeu și crezând cu adevărat că, în fiecare clipă, din înălțimea nemăsurată a cerului, lumina veșnică a mântuirii ne călăuzește pe orice drum și ne readuce lumina soarelui ascunsă de ceața zilei de iarnă. Nașterea unui prunc este sărbătoarea fundamentală a vieții, este esența frumuseții lumii. Să ne bucurăm de atâta speranță, să credem cu înverșunare în tot ceea ce este sfânt! Mai ales, să sperăm că ne vom maturiza sufletește, că vom învăța să ne ferim de cele rele și să dorim să fim puternici și înțelepți ca toți cei care știu să învețe din fiecare încercare venită de la Dumnezeu!

Și Domnul să ne dea puterea de a fi cu adevărat credincioși Lui!