Copilul din noi

Sufletul nostru e ca o mică lumânare sfântă aprinsă în noi, care ne face să ne hrănim cu iubire şi unii au adunat atâta iubire că îşi fac un suflet ca o lumânare cât omul de mare". Aceste cuvinte nu reprezintă o apoftegmă desprinsă din filele Patericului, ci una dintre numeroasele şi uimitoarele cugetări ale copiilor culese cu neostoită râvnă de maestrul Dorel Zaica, în cadrul unui lung şi inedit experiment ce-i poartă numele. Numitorul comun al tuturor acestor maxime ale micilor "bătrâni" (înţelepţi) sunt fermecătoarea prospeţime şi tulburătoarea profunzime ce caracterizează gândirea lor, caracteristici care l-au determinat pe iniţiatorul experimentului să remarce surprinzătoare similitudini între zicerile copiilor şi cele ale Sfinţilor Părinţi. Şi nu trebuie să ne gândim că ar fi vorba de nu ştiu ce copii supradotaţi sau din cei având parte de o educaţie ieşită din comun. Nu, este vorba de copii obişnuiţi, ce poate nu au ieşit în evidenţă prin ceva în familiile lor sau la şcoală. Dar a căror creativitate şi imaginaţie a fost stimulată, adică pusă la lucru într-un mod corespunzător. Nu li s-au livrat răspunsuri prefabricate, nu li s-a spus ce şi cum trebuie să gândească, ci au exprimat sincer exact ceea ce simţeau şi credeau în acel moment.

Dacă luăm în serios acest experiment, pe care de altfel cu puţină iscusinţă îl putem pune la cale şi noi, cu propriii noştri copii sau elevi, vom desprinde o concluzie neaşteptată: orice copil ascunde o comoară nepreţuită în tainiţele minţii şi inimii sale. Depinde de noi, adulţii, să ştim cum s-o scoatem la iveală. Orice copil reprezintă un ocean de potenţialităţi, talente şi calităţi, depinde de capacitatea noastră să le valorificăm corespunzător, să-l facem pe copil să rodească însutit. Aşadar, sarcina şi răspunderea noastră, ca părinţi, educatori, profesori, formatori şi, nu în ultimul rând, duhovnici, este una foarte mare. Dar cum se explică totuşi faptul că foarte multe dintre aceste mici şi negrăite minuni ale Domnului se pierd pe drum? De ce pare atât de greu să-i facem să rodească cum ne-am dori? Este oare neputinţa lor sau mai degrabă neputinţa noastră, a adulţilor meniţi să-i ajutăm să crească? Ce clivaj nefericit se produce pe drumul copilului, al multora dintre noi, către vârsta adultă? Oricine poate face următorul experiment: mergând prin oraşul nostru, pe stradă sau prin mijloacele de transport în comun, să observe cu atenţie reacţiile oamenilor, feţele, gesturile şi cuvintele lor. Va putea constata graba trecătorilor de a traversa strada, de a prinde autobuzul, graba şi lipsa de răbdare cu care maşinile trec pentru a nu rata cumva culoarea verde a semaforului, iritabilitatea celor ce se înghesuie în metrou sau mijloacele RATB, coloratura verbală sau chiar agresivitatea fizică a celor ce sunt deranjaţi în vreun fel de gestul sau remarca vreunui împreună călător. Şi mai ales feţele îngândurate, uneori triste, ale persoanelor de vârstă medie sau înaintată. Ce determină oare această "nevroză" colectivă? Îmi revine în minte deseori avertismentul profesorului de filosofie din liceu, care ne spunea următoarele: "Sunteţi acum nişte adolescenţi plini de viaţă, de optimism, de entuziasm, de planuri de viitor. Bucuraţi-vă de aceşti ani minunaţi, căci nu peste multă vreme veţi ajunge şi voi aceşti adulţi blazaţi pe care-i observaţi pe stradă". Cred că explicaţia acestei amare constatări stă tocmai în faptul că pe drumul către vârsta adultă majoritatea ne pierdem tocmai copilăria. Şi mai trist este faptul că de multe ori tocmai cei care ne ajută să creştem sunt cei care ne determină, inconştient sau nu, să ne despărţim de copilul din noi, iar mai apoi noi desăvârşim acest legal "divorţ". Atunci când în locul stimulării şi dezvoltării creativităţii ni se livrează şabloane de gândire şi scheme de memorat-reprodus, copilul din noi este anihilat. Atunci când în locul descoperirii şi cultivării talentelor şi abilităţilor noastre specifice ni se indică ce drum, ce profesie să alegem în viaţă, copilul din noi este redus la tăcere. Atunci când locul unei morale autentice este luat de deprinderea intenţionată sau tacită a unor sterile tipare comportamentale, de familiarizarea cu compromisurile de tot felul pentru a putea răzbi în viaţă, copilul din noi este exilat. În asemenea coordonate, a deveni adult înseamnă a învăţa ce tehnici de supravieţuire să aplici şi în ce situaţii, ce faţete ale personalităţii, adică ce măşti să afişezi în anumite împrejurări. Este astfel mai mult decât firească blazarea adultului, care a învăţat să trăiască corect, dar s-a pierdut pe sine, care trăieşte pentru lumea aceasta, dar nu mai trăieşte pentru Dumnezeu, pentru sine, pentru semenii săi. Şi atunci ce-i de făcut? Să regăsim copilul din noi. Să reînvăţăm să ne bucurăm de tot ceea ce ne dăruieşte Dumnezeu pe parcursul unei zile, de frumuseţea naturii din jurul nostru, de măruntele şi poate nedoritele întâlniri cu semenii noştri, de faptul că suntem vii şi sănătoşi. Într-un cuvânt, să reînvăţăm să ne minunăm de negrăitele daruri ale Domnului care ne înconjoară. Să regăsim autenticul din noi, curajul şi libertatea vieţii. A regăsi copilul din noi este un imperativ, şi nu o opţiune facultativă. Mărturie stau chiar cuvintele Mântuitorului: "Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor" (Mt. 18, 3). " Orice copil ascunde o comoară nepreţuită în tainiţele minţii şi inimii sale. Depinde de noi, adulţii, să ştim cum s-o scoatem la iveală. Orice copil reprezintă un ocean de potenţialităţi, talente şi calităţi, depinde de capacitatea noastră să le valorificăm corespunzător, să-l facem pe copil să rodească însutit."