„Copilul este tatăl omului mare“

Tinerii, prin structura lor, prin năzuinţele lor, prin felul de a se angaja în anumite acţiuni, sunt mai aproape de fericire, sunt mai aproape de realizări care să le dea mulţumire şi fericire. Şi tinerii mai sunt cumva fericiţi, în sensul că nu au un trecut lung, care să fie pătat de gânduri rele, de fapte necuviincioase, de vorbe nelalocul lor, pentru că tinereţea este mai aproape de copilărie, iar copilăria este într-un fel idealul creştinului. Nu în sensul să rămânem la copilărie ca fază de început, ci în înţelesul să ne menţinem în sfera copilăriei în ceea ce priveşte seninătatea, nerăutatea sau răutatea fără durată şi în ceea ce priveşte nevinovăţia, câtă este în copilărie.

Domnul Hristos a spus: „Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea“ (Marcu 10, 15). Deschiderea noastră faţă de împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie deschiderea copilului care primeşte fără să judece, fără să cerceteze adevărurile pe care i le prezintă omul mare. Este foarte important să ştim faptul că Fericitul Augustin spune despre copil că „este tatăl omului mare“. Toată lumea ştie că omul mare e tatăl copilului şi rămâne intrigat omul când aude „copilul este tatăl omului mare“. Cum se poate aşa ceva? Se poate, în înţelesul că omul mare contribuie la existenţa copilului, deci tatăl copilului este omul mare. Dar mai are înţelesul că de copilărie nu se poate face niciodată abstracţie, niciodată nu poţi să zici că n-ai fost copil, că n-ai avut o copilărie senină sau întunecată, pentru că sunt şi copii care au trăit în lacrimi…