„Cordăreanca”, o fabuloasă stampă a satului de odinioară
Într-un sat din nordul Botoșanilor lua naștere, în urmă cu zece ani, Ansamblul „Cordăreanca”, dezmorțind sufletul așezării. Povestea au început a o scrie câțiva entuziaști păstrători ai tradiției locului. Prin strădania lor, azi Cordărenii au devenit o vatră etnografică renumită în țară și în lume.
În casa soților Mariana și Romică Adăscăliței, din Dorohoi, duhul satului de altădată pare să se fi cuibărit în orișice ungher. Ici o scoarță veche, înflorată, cum țeseau odată femeile din Cordăreni. Colo oala de lut cu pântecele înflorat, adusă din casa părintească, în care, pe soba caldă, se prindea laptele. Sub fereastră, frumos rânduite, opincile celor doi, croite după meșteșugul vechi, cu nojițe subțiri și gurguie, sunt vecine cu asprii colțuni de lână, numai buni de încălțat la vreme de ger. Deasupra, în cui, un trofeu al sărbătorilor de iarnă – harapnicul împletit, cel ce spunea, cândva, despre gospodarul ce-l purta, mai mult decât ar spune astăzi buletinul de identitate.
Așa sunt ei de când se știu. Cu satul în suflet s-au trezit acasă, în bătătura părinților. El în Dumeni, ea în Cordăreni. L-au ținut aproape, ca pe o a doua cămașă, croită pe firea lor, pretutindeni pe unde viața i-a purtat. Le-au fost dragi obiceiurile vechi, portul pe care și-l aminteau până la cea mai mică înfloritură, meșteșugurile bătrânilor și vorbele lor de duh, clăcile și șezătorile, muncile și anotimpurile, nicăieri și niciodată mai frumoase ca-n vremea copilăriei. Când în casa lor caldă și primitoare soseau prietenii, un mic spectacol folcloric, improvizat, era garantat. Totul din drag de sat.
Apoi a mai fost ceva. Ceva ce nu le dădea pace. „Când a murit tătuța (n.r. – bunicul lui Romică Adăscăliței), Gheorghe Rotaru, din Dumeni, soțul meu a primit de pomană, «de sufletul celui adormit» cum se spune la noi, costumul lui de mire, cusut de mămuța Adela, înainte de a se căsători, cum obișnuiau fetele a face în vechime. Ei, noi avem un cerc de prieteni, iubitori cu toții ai lumii satului. Și când veneau pe la noi, tot scoteam și le arătam costumul lu' tătuța. Și parcă nu ne dădea pace. Tot ne frământam și tot vorbeam cu soțul că trebuie să facem ceva, să fie la Cordăreni iar frumos cum a fost”, povestește Mariana Adăscăliței.
Așa, de la costumul național moștenit de la tătuța și de la bucuria plină a amintirilor de demult, a pornit totul. Patru familii prietene – Adăscăliței Romică și Mariana, Haisuc Constantin și Elena, Dumitraș Cristian și Mirela, Gîngă Sorin și Iuliana - mânate de aceleași doruri, de gândul că nimic din ce-i vechi și bun nu trebuie uitat, că rânduiala lumii cu rost a fost numai oprită și că poate fi urnită iar, ca o roată a timpului, au fost cele care au deschis calea a ceea ce curând avea să devină Ansamblul „Cordăreanca”.
Ansamblul „croit” din duhul bunicilor
„Am plecat la drum cu gândul să încropim ceva pentru sufletul nostru. Se întâmpla în 2007. Atunci, în anul acela, am umblat cu colinda. De pe la casele unde am colindat, luam și gazda cu noi, mai departe, cu condiția să aibă o cămașă națională și broboadă pe cap. A fost foarte frumos, dar ni se părea că-i prea puțin. Așa a apărut ideea ansamblului. În anul următor ni s-au alăturat și câteva familii din sat și lucrurile au început să meargă în direcția dorită de noi”, își amintește Mariana Adăscăliței.
Începutul a fost, așa cum adesea se întâmplă, greu, cu obstacole ce păreau de nedepășit. Tăvălugul comunist amorțise simțul artistic al sătenilor. Costumele, ștergarele, lăicerele, broboadele au fost fie ferecate în lăzile de zestre, rămânând acolo vreme îndelungată, fie abandonate, ca niște „vechituri”. Sumanele bunicilor, cusute cu găitane și înflorituri, ajunseseră să țină, iarna, de cald cailor; le așezau pe spatele animalelor când mergeau la tăiatul lemnelor, în pădure. Cei mai mulți pierduseră obișnuința de a le purta. Dar ei n-au fost descurajați. Au bătut ulițele satului în căutarea ultimilor bătrâni, au convins femeile să-și redeschidă lăzile de zestre și au închegat primele costume. Se întâmpla în septembrie 2008. Peste numai două luni, sub conducerea coregrafică a referentului cultural Mihai Fediuc, de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani, aveau să susțină și primul spectacol, pe scena vechiului cămin cultural. A fost un succes care le-a încălzit inimile și le-a dat curaj, căci sătenii au avut dinaintea ochilor lumea satului așa cum o știuseră cu câteva zeci de ani în urmă. De atunci, din acel noiembrie, oamenii locului și-au redescoperit rădăcinile.
Pentru copiii din Cordăreni, ansamblul a fost, în tot acest timp, un colac de salvare. Grație lui au ieșit din sat, au văzut lumea mare, au vrut să învețe și să cunoască mai mult. Azi, în orice spectacol se disting prin atitudine, prin naturalețe, prin felul în care simt textele pe care le rostesc, prin bucuria pe care o trăiesc și cu care, inevitabil, își contaminează publicul.
Sensibilitate și trăiri autentice
„Ani la rând, în postul Crăciunului, organizam un fel de șezători, la noi în casă, să facem ce mai era de trebuință: soțul meu a făcut partea din lemn a căiuților, cei din sat au adus coamele din păr de cal, iar noi, fetele, am cusut. Bărbații au croit și cusut opinci, Constantin Haisuc a cusut caprele de stuf. Aduceam fluierași să cânte, mai repetam de la ansamblu, mama soacră făcea plăcinte cu bostan. Era o bucurie să muncești”, spune Mariana Adăscăliței.
În rest, au valorizat ce au mai găsit pe la bătrâni. Mariana Adăscăliței a adunat un sac de opinici de la propriul tată, ultimul bătrân din Cordăreni care mai purta opinci iarna. Le-a împărțit copiilor din ansamblu care nu aveau.
Încet, ansamblul a tot crescut. Și numeric, și în ținută. Noul primar, unul dintre fondatorii și entuziaștii din grupul de început, dar și membru al ansamblului, Constantin Cristian Dumitraș, a făcut tot ce a fost posibil pentru a-l susține financiar. Prin eforturile sale neobosite, azi „Cordăreanca” este unul dintre puținele ansambluri moldovenești care valorifică obiceiurile și tradițiile fără a le schimonosi, păstrând linia arhaică a textelor, a dansurilor și mai ales a costumelor. Ajuns în prezent la cea de-a treia generație, acesta cuprinde o formație de dansatori, fanfară, și are un repertoriu bogat și original: obiceiuri de iarnă (căiuți, capra cu stuf, jocul ursului, jocul cu măști, colinde, urătură și semănat), șezători, obiceiuri din ciclul vieții (nașterea, nunta și înmormântarea).
Azi, după zece ani de strădanii neîntrerupte, entuziaștii fondatori ai ansamblului au mulțumirea că au salvat sufletul locului din care au plecat. Și, mai ales, că există mereu, prin copiii ce se succedă cu fiecare generație, garanția că vechile obiceiuri nu se vor stinge.