Cortina de sticlă: Casele memoriale de la bloc (2)

Modernii şi contemporanii s-au mutat la bloc. Tonul l-au dat interbelicii, iar contemporanii, aproape fără excepţie, îi urmează; de la Hortensia Papadat-Bengescu, trăitoare într-o garsonieră de pe strada Bărăţiei nr. 16, la Nichita Stănescu, cu apartamentul său de două camere, într-un bloc de lângă Piaţa Amzei, în Bucureşti. Ei ar trebui să aibă, conform logicii lucrurilor, un bloc memorial, dar nu-l au din pricini lesne de înţeles. Singurii fericiţi sunt Ion Minulescu şi Liviu Rebreanu care, în 1934, au cumpărat apartamente în acelaşi bloc, pe lângă Palatul Cotroceni (fatalitate), pe strada Prof. dr. Gh. Marinescu, la numărul 19. Cei doi au locuit alături: Minulescu în apartamentul 12, mare, cu cinci camere, iar Rebreanu într-unul mai mic, la numărul 11. Sunt fericiţi pentru că familiile au avut grijă să nu înstrăineze apartamentele; mai mult încă, Claudia Millian-Minulescu şi Mioara (soţie şi fiică), precum şi Fanny şi Puia Plorica (fiica actriţei, adoptată, la căsătorie, de Rebreanu) au reuşit, în 1948, să transforme locuinţele în muzeu: închise temporar (cei doi au avut interdicţie asupra numelui şi operei, vreme de un deceniu de la moarte, până în 1954), cele două muzee de la bloc au fost redeschise în 2001. Viaţa la ţară sau în periferia oraşelor (la Mirceşti, Hermeziu, Hordou, Lancrăm, Vânători, Bucureşti, Humuleşti, Fălticeni, Piatra-Neamţ, Iaşi) are, cum se ştie, farmecul ei patriarhal; dar şi viaţa la bloc poate fi interesantă. Paraschiva Baranga povesteşte, de exemplu, că „nu trecea o zi fără ca Liviu Rebreanu să nu intre pe uşa cu numărul 11“. Cum arăta o zi obişnuită din viaţa celebrilor locatari de la bloc? Iată pe boemul Minulescu: „La ora 7.00 se trezea, lua micul dejun şi îşi bea cafeaua. Apoi, pleca în oraş, unde se întâlnea cu scriitori, pictori şi prieteni-artişti. La ora 13.00, revenea acasă pentru prânz şi se odihnea o oră-două. În jurul orei 16.00, îşi lua pălăria şi bastonul şi ieşea din nou în oraş. Revenea seara la cină, când povestea familiei sale ce i s-a întâmplat în decursul zilei, apoi se retrăgea în camera sa, la biroul de scris, «ca să nu le deranjeze pe fete». Până aproape de dimineaţă se vedea lumina ieşind de sub uşa scriitorului“.

Pentru cei de azi, vecinătatea de la bloc a celor doi poate naşte tot felul de reverii livreşti, începând chiar cu reconstituirea zilelor obişnuite din viaţa lor. Sau imaginând ce se întâmpla acolo, noaptea; în anii petrecuţi lângă Ion Minulescu (1934 - 1944), Rebreanu a scris Jar, Gorila, Amândoi, apoi Păcală şi Tândală, Miunea minunilor şi Jurnal, rămase în manuscris, Trei povestiri şi Oameni de pe Someş, a devenit membru al Academiei şi a compus celebrul discurs de recepţie Lauda ţăranului român, a pregătit conferinţele ţinute în Germania, Croaţia, Italia, Austria, Ungaria, Polonia, Suedia, Finlanda, făcea macheta ziarului „Viaţa“, se gândea la repertoriul Teatrului Naţional, unde era director general: poate a făcut şi o petrecere specială când, în 1935, împlinea cincizeci de ani. Estimp, Ion Minulescu făcea rapoarte în calitate de director general în Ministerul Cultelor şi Artelor şi scria versuri, proză, teatru în volumele Nu sunt ce par a fi..., Nevasta lui Moş-Zaharia, Ciracul lui Hegesias, Versuri, Când doi se ceartă, Cine-i autorul acestui roman senzaţional? Cum se vor fi înţeles şi ce vor fi vorbit, la o cafea, zilnic (cum ne asigură Paraschiva Baranga), boemul Minulescu şi hirsutul Rebreanu? Autorul Romanţelor pentru mai târziu anima cafenelele bucureştene Oteteleşanu şi Kübler, la începutul secolului trecut, Capşa, mai târziu; autorul lui Ion era, în acel timp, un „oficial“, un personaj important, demnitar şi conducător al unui ziar pro-antonescian: un om al zilei, Rebreanu, un om al nopţilor (Cetiţi-le noaptea...), Minulescu. Primul mergea să ţină conferinţe prin toată Europa, poetul făcea Turism (cu prietenii I. U. Soricu, Emanoil Bucuţa, Nicu Budurăscu etc.). În timp ce masa poetului e o ipostază a spaţiului public, biroul sobru al prozatorului îşi apară intimitatea, şoapta: „Încep acest jurnal cu gândul să-mi spun aici tot ce am în inimă şi-n suflet - o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă“. În sfârşit, poetul se amuză, se agită în cafenelele bucureştene şi prin redacţiile ziarelor, trage o fugă la Predeal şi, când se întoarce la bloc, scrie De vorbă cu iarna: „M-am întâlnit cu Iarna la Predeal.../ Era-mbrăcată ca şi-acum un an,/ Cu aceeaşi albă rochie de bal“.... În schimb, Rebreanu, vecinul de bloc, trage şi el o fugă, la „moşia“ de la Valea Mare şi notează în Jurnal: „Timp frumos. Continuat sapa cu 20 oameni. Sosesc seara de la Bucureşti (...)“. Veselul trubadur şi mult mai pragmaticul prozator; greierele şi furnica; greierele stă De vorbă cu mine însumi şi cântă Allegro ma non tropo, în timp ce furnica îşi plânge soarta şi îşi socoteşte traiul: „Cum să scrii romane când toată vremea eşti frământat de grijile cele mai materiale şi mai vulgare?“. De aceea, şi greierele şi furnica stau la bloc, nu la conac. Cum se vede, însă, şi la bloc viaţa scriitorului palpită, e plină de evenimente, cum şi altădată, la ţară, în bojdeucă sau în conace; mai ales când vecini sunt Minulescu şi Rebreanu. Vor mai fi fiind şi astăsi asemenea vecinătăţi la bloc? Eu n-am ştiinţă; dacă, totuşi, există vecini şi, mai ales, prieteni („nu trecea o zi fără ca X să intre pe uşa lui Y“), să ni se spună, să pregătim casele memoriale de la bloc; dacă nu, rămâne cum s-a stabilit: fără.