Cortina de sticlă: La Palas, birjar! (2)

În urmă cu 163 de ani, într-o evocare a lui Vasile Alecsandri, continuăm citatul mai amplu, început în articolul de săptămâna trecută, din Iaşii în 1844, „scrisoarea“ lui Alecsandri către M. Kogălniceanu, care e foarte semnificativă pentru „dezbate-rea de idei“ de astăzi, proiectul „Palas“ fiind, se pare, susţinut încă din secolul al XIX-lea de însuşi bardul de la Mirceşti: „Iaşii este un teatru curios, decorat cu palaturi şi bordeie lipite împreună; actorii lui sunt luxul şi sărăcia; iar comedia ce se gioacă în toată ziua pe scena lui poartă deosebite titluri, precum: «Cine-i mare, îi şi tare; cine-i mic, tot nimic/ Şlicul şi pălăria, sau idei vechi şi idei nouă». (...) Dar să păşim înainte, lăsând în stânga Podul-lung, care duce la Cerdacul lui Ferenţ. Acum trecem podul de peatră aruncat asupra Bahluiului, râu poznaş ce se face că curge la picioarele Iaşilor, râu tainic pe care nu-l vezi, dar pe care îl simţi de departe! Un poet de baltă (lighioaie nouă şi necunoscută în istoria naturală) au cântat Bahluiul în următorul chip: BAHLUIUL - Meditare mlăştinoasă: «Adeseori, departe de-a lumei triste valuri,/ Cu pasuri regulate eu măsur al tău pod,/ Bahlui! locaş de broaşte! râu tainic, fără maluri,/ Ce dormi chiar ca un paşă pe patul tău de glod,/ Trecut-au, zic cu jale, a tale negre unde,/ Precum trece poetul cu inima-i de foc./ Ba n-au trecut, stăpâne, atunci nasu-mi răspunde,/ Eu le simţesc prea bine, căci mă cârnesc din loc!.../ Când luna se iveşte, când soarele apune,/ A tale dulci concerturi îmi place să ascult;/Îmi place s-aud glasul a broaştelor nebune,/ Deşi a lor prochimen mă asurzeşte mult!/ O!, dar, atunci în peptu-mi simt inima că saltă/ Ca la un glas de frate iubit şi aşteptat, / Căci gingaşele broaşte sunt dulci poeţi de baltă,/ Precum mulţi poeţi gingaşi sunt broaşte de uscat». Autoriul acestei meditări (Alecsandri însuşi - n. n.) au cântat glodul Bahluiului, şi fiindcă ne aflăm înglodaţi într-un sujet atât de bogat, găsesc apropo ca să pome-nesc şi eu ceva despre tina ce împodobeşte mai totdeauna uliţile capitalei noastre. Ea merită a fi cunoscută în lume, întocmai ca negurile Londrii, ca colbul Odesii, ca umezeala Parisului, ca vântul înfocat a Neapolii (Sirocco). Adeseori Iaşii are o privire veneţiană prin uliţile lui prefăcute în canaluri mlăştinoase. De unde tragem următoarea încheiere: că ieşanul este o fiinţă amfibie care trăieşte o giumătate din viaţa lui pe uscat şi care înoată în tină cealaltă giumătate. Viaţă plă-cută şi vrednică de dorit! Noi o recomandăm tuturor iubitorilor de trai molatic“.

„Locuinţă cu stahii şi cuiburi de buhne“ Iaşii de la 1844 arătau, aşadar, veselului Alecsandri o parte evropienească şi o parte orientală. Nu şi acum la fel? Puneţi în locul vechilor case, cu zaplazuri şi ziduri, cele noi, elegante şi plăcute ochiului, blocurile „coteţ“ şi catargurile înalte ale noilor clădiri evropieneşti din macheta „Palas-ului“. Partea orientală e ce se vede: blocuri „stas“ şi cartiere scufundate într-un promiscuu „trai molatic“. Partea evropienească e încă timid vizibilă în câteva hoteluri şi magazine, o bancă şi nişte restaurante şi baruri. La mijloc, esenţa, dricul oraşului, zidirile voievozilor, Teatrul Naţional, Mitropolia, Palatul Culturii şi câteva case boiereşti cărora unii le spun „palate“. Unde se situează proiectul „Palas“? De partea evropienească, desigur, iar locul unde se va dezvolta nu e nici măcar parte orientală: acolo nu e nimic sau, cum spune IPS Daniel, „în spatele Palatului Culturii există mai mult vid decât viaţă“. Şi ca să nu-i supărăm pe filosofii care cred că nimicul nici nu există, având totdeauna ceva şi el (antimaterie, ca în găurile negre din Univers), iată: un tăpşan, ruinele fostului Teatru de Vară - „locuinţă cu stahii şi cuiburi de buhne“ -, un patinoar care funcţionează, iarna, pe ger (tot mai rar, însă, datorită „încălzirii globale“), un ştrand unde orăcăie broaştele poetului de baltă, care, sătule de apa mlăştinoasă a Bahluiului, au trecut strada să se scalde cu „lumea bună“, câteva garaje şi buticuri. Vidul din centrul oraşului Imaginea acestui vid străjuit de Palatul Culturii vine tot din Alecsandri şi tot bardul de la Mirceşti ne spune cam ce-ar putea afla buldozerele care vor răscoli pământul: „Iaşii samănă foarte mult cu un boier îmbrăcat în haine scumpe şi încongiurat de ţigani cu stremţe. Centrul său aşezat pe zarea unui deal este compus de case mari şi frumoase în care domneşte luxul, când dimpotrivă mahalalele lui împrăştiete pe coastele acelui deal sunt alcătuite mai mult de bordeie acoperite cu stuh, unde zace sărăcia. Capul poartă coroană şi picioarele sunt goale!“. Nici că se putea o metaforă mai cuprinzătoare a locului actual: capul poartă coroană şi picioarele sunt goale! Varianta de azi a Grădinii Domneşti Iniţiatorii Palas-ului vor să pună încălţări cum se cuvine celui ce poartă coroana fostei Curţi Domneşti. Cei care condamnă „agresiunea asupra vestigiilor“, n-au nici un motiv de îngrijorare: lucrările vor începe prin consolidarea versantului de care stă agăţat Palatul Culturii, „zonele considerate istorice vor fi protejate, vom conserva şi pune în valoare piesele valoroase ce vor fi găsite, altele vor fi conservate sub pământ, iar altele fără valoare arheologică vor fi demolate“, spun specialiştii. Numai de s-ar găsi ceva acolo, adaug, în afara „bordeielor acoperite cu stuh“, năruite demult sub pământ. Dar ecologiştii care s-au trezit brusc din amorţire? „Parcul din zonă va fi de aproximativ cinci hectare cu spaţii verzi, luciu de apă, o fântână de «foc» şi cinci fântâni muzicale cu câte cinci melodii: «plămânul verde» din centrul oraşului, proiectul Palas devenind astfel cel mai mare ansamblu edilitar ecologic de mari dimensiuni din România, eficient în combaterea poluării din zonă“, răspund investitorii. Parcul va fi, poate, varianta de azi a dispărutei Grădini Domneşti, amenajată altădată de Vasile Lupu, cu specialişti aduşi de la Constantinopol, întru admiraţia „multor vizitatori occidentali“. Mai sunt unii pe care îi stresează de pe acum zgomotul şi disconfortul şantierului: „Vom împrejmui şantierul, vom monta o staţie de betoane în mijlocul lui pentru a nu se încurca circula-ţia din oraş şi de asemenea vom organiza puncte în care maşinile ce vor ieşi din şantier vor fi curăţate pentru a nu produce murdărie în oraş“, ne asigură cei ce vor organiza, curând, şantierul. Adaug doar vorba veche a românului: ca să fie frumos, trebuie mai întâi să fie urât. Un posibil brand pentru oraş „Locaţia acestuia (a Palas-ului, n. n.), pusă în valoare de fundalul cu parfum de istorie al magnificului Palat al Culturii, este un element ideal de coeziune în jurul căruia pot fi reaşezate bazele unei comunităţi interesate de dezvoltarea globală a zonei“, ne învaţă Kieron Hunt, director al unei importante firme de consultanţă, partener internaţional al proiectului. Şi poate nu e deloc întâmplător faptul că Palas se va construi lângă intersecţia unde se întâlnea, într-un ev mediu nu prea îndepărtat, Drumul Ţarigradului (prin Sf.Lazăr) cu Drumul tătăresc (prin Smârdan). În sfârşit, s-a spus că sarcina generaţiei noastre e aceea de a conserva ce ne-au lăsat înaintemergătorii. Dar noi („noi, epigonii“, vorba poetului), ce lăsăm urmaşilor? Trei Ierarhi, Cetăţuia, Galata, Golia, Bărboi, Sf. Neculai Domnesc, Sf.Sava rămân de la cei vechi pentru cei din viitor; noi am putea lăsa partea noastră evropienească în Palas, de exemplu (se căuta un „brand“ pentru oraş: iată unul posibil), care va renaşte, poate, faima Târgului de Jos. La Palas, birjar, în partea evropienească a vechiului Iaşi.