Cortina de sticlă: Poezia unui mărturisitor, preotul Leonida Gavrilescu

Istoria literaturii încadrează cărţi precum aceea a preotului Leonida Gavrilescu, Sub aripa îngerului (Editura Panfilius, 2007), în categoria restituirilor; cu atât mai mult în cazul unui manuscris care, iată, a aşteptat tiparul vreme de treizeci de ani. Publicarea acestui volum de poezie al unui preot „mărturisitor al Evangheliei şi inspirat condeier“ se datorează arhim. Timotei Aioanei, în care istoria bisericii ortodoxe şi a slujitorilor ei, adesea neştiuţi, a găsit un neobosit cercetător.

Cartea se citeşte repede, ca un roman picaresc şi cu folos, ca o carte de învăţătură a unui preot inspirat, cu har, scotocitor al istoriei şi subtil psiholog. Editorul a organizat sumarul ediţiei într-o perspectivă tematică: poeme epice cu subiecte religioase, o „serie Ştefan cel Mare“, Picături de mitologie şi o secţiune finală, un fel de „varia“, unde adună texte cu diverse motive lirice. Miezul volumului, pivotul său, se află în prima parte, cuprinzând opt ample poeme epice - Fiul Tatălui, Cirenianul, Urechea lui Malco, Legenda marelul rabin, Ispitirea lui Iuda, Nebunia lui Pilat şi Artaban - ale căror personaje se regăsesc, cu trei singure excepţii (papa Celestin şi Sabbatai ben Shalom din Legenda marelui rabin, magul Arbatan), printre figurile consemnate de apostoli în Evangheliile lor. Mai mult încă, aceste personaje şi povestea lor se adună, toate, în jurul, înainte şi după jertfa Mântuitorului. Şi nu e încă o dată semnificativă legătura dintre poezie şi biografie în cazul preotului Leonida Gavrilescu? Şi-a găsit sfârşitul în Săptămâna Patimilor, apărând biserica de prigonitorii atei ai vremii sale, versurile au ieşit la iveală după trei decenii, în Săptămâna Luminată, iar subiectele poemelor sale epice sunt căutate între figurile şi întâmplarile de dinainte şi de după crucificarea lui Iisus Hristos. Poemele preotului Leonida Gavrilescu nu se construiesc pe nişte ficţiuni; el imaginează pornind totdeauna de la o faptă sau de la un personaj atestat în Evanghelii. Ţinta poemelor e una pedagogică pentru că autorul găseşte pilda; preotul e, înainte de toate, un învăţător, urmându-L, smerit, pe Învăţătorul Însuşi, iar poetul îi pune la îndemână forţa cuvântului său meşteşugit. În acest fel, textele din Sub aripa îngerului constituie, în fond, nişte confruntări de idei, rod al meditaţiei, al exegezei şi, deopotrivă, al imaginarului, predici de după predica „oficială“, continuări ale acesteia în spiritul textelor sfinte, al întâmplărilor relatate acolo, o adâncire a sensului lor. Vom vorbi astăzi doar despre primul din cele opt poeme, urmând ca despre celelalte să continuăm într-un articol viitor. În Fiul Tatălui, poetul imaginează ce va fi făcut Barnabba (numele său, în ebraică, înseamnă chiar „Fiul Tatălui“) după ce a fost eliberat din închisoare în schimbul Mântuitorului. El a vrut să afle cine este El, îi caută pe Caiafa (care îl alungă), pe Lazăr pentru a-i adeveri învierea sa din morţi şi a-i propune răzbunare pe ucigaşii Binefăcătorului, pe Petru, pentru a-l întreba despre Iisus; drumurile lui Barnabba, rătăcirea sa, reprezintă, în fond, conflictul dintre legea veche („Mă ţin de legea veche de: sânge pentru sânge/ Viaţă pentru viaţă, amar pentru amar“, spune Barnabba) şi legea nouă pe care Petru o „versifică“ astfel prin intermediul preotului poet de azi: „Nu ai aflat tu oare ce învăţă Mesia:/ Iubirea fără margini chiar faţă de vrăjmaşi;/ N-ai auzit porunca, îndemnul, datoria,/ La rău de-a face bine iertând aceluiaşi?/ Nu nouă răzbunarea ci Domnului e dată, / Din marea lui iubire pe toţi el i-a iertat;/ Pe scribi, călăi, preoţi, nu i-a urât vreodată,/ Noi te iertăm ca dânsul din inimă curat“: Barnabba sfârşeşte pe cruce, luându-şi osânda tâlharului şi ucigaşului, fixat definitiv în legea veche „orb ca sobolul, ca lupul, mai nebun/ Ce nu-şi găseşte hrana, mai surd decât o piatră,/ Mort printre vii cu mintea, stârv aş putea să spun“.