Crăciunul din fiecare zi a vieții noastre

Există între colindele românești, pe care le ascultăm cu multă plăcere în această perioadă a anului, unul care începe cu următoarele versuri: „Dacă în fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce bucurie ar fi!” Ideea pe care o exprimă aceste cuvinte este una interesantă, dar, aparent, imposibil de realizat. Cine nu și-ar dori ca în fiecare zi din viața lui să Se nască Hristos în sufletul său și să fie inundat de bucuria acestui fapt? Dar oare este posibil așa ceva? Părinții Bisericii ne spun că da! Să vedem însă cum! Nașterea unei făpturi omenești, aducerea pe lume a unui copil, este un act care nu ține de voința celui care se naște, ci exclusiv de a lui Dumnezeu și a genitorilor, adică a părinților lui. Nu copilul decide dacă vrea să se nască, când, cum, cu ce calități. Nimeni nu ne întreabă aceste lucruri și apărem pe lume ca un dat și atâta tot. Aceasta este situația în ceea ce privește nașterea biologică. Însă a-L naște pe Hristos noi creștinii, cât și a ne naște noi înșine în Dumnezeu, ține de o altă ordine, duhovnicească. Fizic, Hristos a fost născut pe pământ o singură dată de Maica Sa, Fecioara Maria. Nașterea noastră duhovnicească se face în alte condiții, exclusiv cu voința noastră, și nu doar atât, aș zice, cu strădania noastră. Dar paradoxul care ne surprinde este legat de faptul că, zămislindu-L pe Hristos în sufletul nostru, devenim și noi făptură nouă. Ne naștem și noi, încă o dată, ne înnoim. Dacă în nașterea biologică trăsătura caracteristică este legată de aspectul involuntar, copilul este obiectul nașterii, subiecții fiind Dumnezeu și părinții Lui, în nașterea duhovnicească, elementul fundamental și regula numărul unu le constituie voința și ­libertatea noastră. Să vrem numai, și Hristos ne face îndată „părinții“ Lui, devenim „născătorii“ Lui, în schimb, El făcându-ne părtași ai vieții Sale. De aceea, nașterea în Duh nu este un lucru despre care ar trebui să vorbim prea mult, pentru că pe ea o săvârșește, propriu-zis, Hristos în noi. Nu contează cât suntem de răi, de păcătoși, nu e definitorie încărcătura genetică negativă cu care ne-au trimis părinții în această lume. Un singur lucru importă - să deschidem lui Hristos poarta inimii, ca să vină El acolo și să lucreze bucuria Crăciunului în noi.

În viața duhovnicească, lucrurile se petrec cumva pe deasupra noastră, în mod tainic, dar nu fără noi. Exemplul cel mai elocvent este episodul de la Buna Vestire, legat în mod direct de Nașterea Domnului. Din cuvintele Arhanghelului Gavril, Fecioara Maria nu a înțeles aproape nimic, dovadă că a cerut lămuriri suplimentare, dar ceea ce i-a spus îngerul în continuare nu a adus prea multă lumină în taina care depășea cu mult orice raționament uman. Așa că Fecioara Maria a trebuit să exclame: Ecce ancilla Dei. Fiat mihi secundum verbum tuum! Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău! Pe acest fiat, să fie, stau și nașterea Lui Hristos și învierea Lui, stau și nașterea noastră duhovnicească și, de asemenea, învierea în Duh.

Nașterea Domnului ne învață cea mai importantă lecție fără de care nu ne putem mântui: smerenia. Creatorul Universului Se face om. E greu să fii om! O vedem cu toții mai ales în zilele acestea când puterile lumii vor să se salveze economic prin ­industria de armament, supraîndatorând statele mici. Să ­rămânem oameni, oameni ai păcii, lângă Domnul păcii, Pruncul Iisus Cel născut în Betleem.