Crăciunul meu

Crăciunul copilăriei mele, cel până la vârsta de 12 ani, când m-am rupt din satul meu natal, de pe Valea Berheciului, comuna Onceşti din judeţul Bacău şi am venit la Bucureşti, a fost foarte diferit de Crăciunul petrecut în Capitală. Pentru că atunci când eram copil Crăciunul era altfel. În tot satul nu exista decât un singur brad. În casa în care m-am născut şi nu numai acolo şi doar pentru mine, ci pentru toţi copiii din sat, nu exista acest pom de Crăciun, bradul care se împodobeşte, cu toată agitaţia şi bucuria, farmecul care se naşte în jurul acestui brad sub care se depun toate darurile. Pentru noi nu exista acest brad, fiindcă aşa era datina satului nostru. Într-un târziu, la un moment dat, am auzit că la oraş se face brad care se împodobeşte frumos cu globuri. Nu văzusem în viaţa noastră podoabele care se pun pe ramurile bradului. Îmi amintesc cum Elena, sora mea, a luat o creangă de cireş, de care am agăţat nişte nuci. Dar erau alte lucruri care făceau ca atmosfera şi farmecul de a sărbători Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos să fie extrem de puternice. Şi acest lucru îl constituiau toate obiceiurile care ţin de colinde, de pluguşor, steaua, capra, obiceiuri care din fericire s-au păstrat foarte bine în satul meu şi încă se menţin şi astăzi. Nu atât de mult ca atunci, fiindcă satele sunt din păcate cam părăsite de tineri în zilele noastre... şi tinerii erau în primul rând cei care animau satul cu colindele lor.

Multă vreme am mers cu colinda, dar în ultimul an înainte de a pleca eu din sat, când eram în clasa a V-a, am mers cu mocănaşii. Mocan era cel care avea grijă de oi. Acest colind făcea trimitere la păstorii despre care se spune că li s-a deschis cerul şi un cor de îngeri i-a anunţat despre naşterea Domnului Iisus Hristos şi atunci ei în mare grabă şi cu evlavie au adunat toate florile câmpului şi le-au transformat într-o cunună de flori pe care au depus-o la picioarele Domnului Hristos, prunc în iesle. Mocănaşii erau acest colind care amintea de lauda pe care păstorii i-au adus-o Mântuitorului, şi acest obicei m-a atras foarte mult. Am mers cu o prietenă a mea, Postu Maria. Mocănaşii aveau o costumaţie deosebită. Pe cap toţi purtam un coif din carton care se împodobea cu foarte multă hârtie creponată, intens colorată. Bineînţeles că nouă ne lipsea şi hârtia creponată. Şi atunci improvizam ca să împodobim coiful cât mai frumos. Purtat pe cap, coiful se adăuga restului recuzitei, alcătuită dintr-un pulover roşu şi o fustă albă. Coiful trebuia să fie atrăgător, iar noi, neavând hârtia creponată, îl tapetam cu ziar întâi, apoi puneam toate hărţile din cărţile noastre, din manualele de geografie, care erau destul de colorate, cu albastru, cu verde. Le plisam şi le tăiam în fâşii creţe. Până la urmă mi se părea că acest coif ieşea foarte frumos cu hărţile geografice. Care era frumuseţea Crăciunului? Intrarea în Postul Naşterii Domnului era începutul pregătirii noastre pentru a sărbători ultimul mare praznic creştin al anului ce stătea să se încheie. Ne pregăteam cu toţii, prieteni, colegi, cunoscuţi, atât vestimentaţia, cât şi cântecele, colindele propriu-zise. Era foarte frumos. Porneam ziua în zori înfruntând nămeţii şi gerul, deschizând uşile fiecărei case din satul nostru, lucru pe care nu aveam prilejul să-l facem în timpul anului. Mergi la rude, mergi la bunica, mergi la nana, dar nu te duci să deschizi fiecare casă. Pentru noi, care aveam un univers foarte limitat, nu aveam televizor, nici aparat de radio, era foarte interesant să intri în ogrăzile şi casele unde nu fusesei niciodată, să fii întâmpinat cu bineţe şi să primeşti din partea oamenilor un bănuţ. Unii dădeau 25 de bani, alţii 50, dar era lucru mare când primeam un leu. Era extraordinar să colinzi tot satul în sus şi în jos până când reuşeai să te duci la toţi oamenii, pentru că era important să fie colindaţi toţi. Ajungeam foarte obosiţi acasă şi, în plus, răguşiţi, dar foarte fericiţi. Era o trăire fantastică. Tot drumul în sus şi în jos în tot satul, să deschizi fiecare uşă, să fii întâmpinat de oamenii caselor, să fii primit şi răsplătit cu tot ceea ce aveau ei. Oamenii erau cam săraci atunci. Mai era un lucru extraordinar. Pe drum ne întâlneam cu ceilalţi care erau cu steaua, cu capra… toate împodobite cu hârtie colorată. Când găseam această hârtie, fie roşie ca macul, fie verde crud, fie violetă ca orhideea, care se topea uşor în zăpada albă, asta pentru mine avea un farmec deosebit. Vara, sigur, era foarte frumos, pădurile verzi, florile poienilor, toate te bucurau. Iarna era un personaj mai sumbru, or, această culoare în zăpada curată, strălucitoare ne înveselea sufletul. Şi, ca dovadă, iată că nu am uitat-o nici până acum. Cu sfinţenie adunam hârtiuţele colorate care se rupeau şi stăteau pe jos. Copilul care eram aprecia altfel bucuriile simple. Acum nu mai merg eu la colindat, ci eu aştept colindătorii, împreună cu toţi membrii familiei, şi ascultăm cu toţii cântecele de stea. Atunci eram noi cei care dăruiam colindele, aşa cum puteam noi, ca şi copii. Ţineam postul, pentru ca în Ajun casa să se umple de mirosurile bune, de pâine, colaci, de cozonac, de toate preparatele minunate care se făceau după tăierea porcului. Asta însemna pentru noi Crăciunul. Era frumos pentru că inima de copil primeşte altfel totul şi cuprinde aceste amintiri pentru totdeauna.