Cred în Dumnezeu, Care face minuni

Întrebând pe unii oameni care se declară creştini, deşi nu prea frecventează Biserica, în ce cred mai precis, putem constata adesea că aceştia pur şi simplu cred. Vor povesti despre numeroase vindecări miraculoase, viziuni petrecute chiar unor cunoscuţi ai lor, poate şi despre învieri din morţi. Aşadar, cred în minuni, într-o forţă extraordinară. Rareori însă cred în Dumnezeu, pe care se codesc să-L numească, ruşinându-se oarecum de El. Un sondaj din anul 2005 făcut la nivelul întregii Uniuni Europene aducea în atenţie că aproximativ 50% dintre englezi, suedezi, danezi, letoni, estonieni, sloveni şi finlandezi cred în existenţa "unei anumite puteri spirituale sau a unei forţe vitale" (Special Eurobarometer 225 - "Social values, Science & Technology" 2005 - Report). Cum ne raportăm la credinţă? Ce este credinţa, oare părerea că există o forţă guvernantă, fără faţă şi fără atribute, sau că există Dumnezeu, Care ne-a creat şi ne iubeşte? Creştinii nu cred în minuni, ci în Dumnezeu, Care face lucruri minunate, Care a iubit atât de mult lumea, încât a trimis pe Fiul Său, Care a murit şi a Înviat pentru noi toţi. Nu minunea este premisa pentru Dumnezeu, ci Dumnezeu este premisa minunii. Credinţa, aşa cum o descrie Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei (11, 1), este vecină cu nebunia, nu se leagă de nimic din cele văzute, de nici o certitudine. Tocmai de aceasta spunem în Crez, la Sfânta Liturghie: "Cred..." Nu primim siguranţa unui fapt palpabil, ci ne încredem în cele scrise în Scripturi, cele ce au formulat Părinţii Bisericii şi moştenite de la o generaţie la alta ca un odor de mult preţ. Credinţa se aruncă în gol pentru Dumnezeu, în căutarea Lui. În El se găseşte posibilitatea desfăşurării normale a existenţei, precum şi a minunii, a naturalului şi a supranaturalului deopotrivă. El este Creatorul lumii, în Care credem, deşi nu Se vede, nu Se simte, nu Se miroase. Dumnezeu nu se lasă provocat. Domnul Iisus Hristos nu face minuni înaintea celor care le aşteaptă ca pe nişte semne (Matei 12, 39), însă nu întârzie să îi ajute pe cei care cred. "Credinţa ta te-a mântuit", spune femeii bolnave (Marcu 5, 34), iar tatălui îngrijorat: "De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!" (Marcu 9, 23-24). Astăzi există tendinţa de a face din credinţă un fel de concluzie la observaţia unor fenomene supranaturale, fie ele reale sau presupuse, pornindu-se de la efect către cauză şi doar astfel presupunându-se existenţa Dumnezeu. Acest mers pe "calea sigură" şi călduţă nu duce la o credinţă reală, ci la una cauzală. De la un Dumnezeu gândit astfel cerem minuni, semne, Îl provocăm să se manifeste şi Îl acuzăm dacă nu ne răsplăteşte meritele. Urmând acelaşi mecanism, superstiţiosul crede în minuni, face chiar şi ştiinţă cu ajutorul fizicii şi biologiei, psihologiei, parapsihologiei, prin intermediul cărora "cercetează" viaţa de dincolo, îşi dă cu părerea despre transcendent. Superstiţia însă este altceva decât credinţa, anume antropomorfism, fiindcă Îl face pe Dumnezeu după chipul omului, cerându-I să Se manifeste după logica umană. Aceasta admite minunile, însă le defineşte cripto-raţionalist, prin mijloace cvasiştiinţifice. Crede în învierea morţilor ca să poată vorbi despre viaţa de dincolo, crede în profeţii ca să poată face oracole, pe care le argumentează apoi ştiinţific, prin apelul la tainele astrelor: acestea se mişcă şi produc un efect care "nu este întâmplător", ci se resimte în viaţa omului. Credinţa excesivă în minuni duce la o boală duhovnicească: aceasta nu mai are în vedere pe Dumnezeu decât în plan secund, nu mai are în vedere iubirea aproapelui decât în plan secund. Credinţa într-o singură icoană făcătoare de minuni, într-un singur părinte duhovnicesc văzut ca făcător de minuni, într-un singur sfânt este prea puţin pentru un creştin, fiindcă el nu îşi ia în serios numele: acela de pelerin pe calea care duce către Hristos.