Credinţa Apostolului Toma

Deseori, povestirile despre întâmplările minunate petrecute în zilele cele de demult par mai greu de înţeles şi, uneori, în conştiinţa credincioşilor aceste lucruri se pot preface în mit; aceasta din pricina absenţei unor legături care, pe de-o parte, să-i ţină pe contemporani părtaşi, iar pe de alta, să dezvăluie măcar în parte ceva din latura nevăzută a acelei minunate întâmplări. Iată de ce experienţele duhovniceşti ale sfinţilor din vremurile noastre ne sunt atât de folositoare atunci când ne animă acea dorinţă neînşelată de a pătrunde înţelesul unui eveniment consemnat în istoria mântuirii lumii.

Întâlnirea Apostolului Toma cu Mântuitorul cel Înviat poate fi un astfel de eveniment, care acoperă prin realitatea istorică un negrăit al dumnezeiescului, dar şi o personală experienţă duhovnicească avută de Apostol. Citind Scripturile de la înălţimea propriei trepte duhovniceşti, Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în episodul cu Apostolul Toma de după Înviere nu atât pendularea unui suflet între credinţă şi necredinţă, ci un fapt deosebit al experienţei mistice, care este "învierea Cuvântului lui Dumnezeu, sălăşluită în suflet prin îndumnezeirea acestuia". Iar "cel ce nu o pătimeşte pe aceasta nu va crede nici altuia, când acela va vorbi despre ea, precum nici Toma, înainte de experienţa prin pătimire, nu a crezut Apostolilor, care vorbeau după ce au pătimit această înviere". Prin urmare, s-ar putea spune că avem în acest caz răspunsul la o stăruitoare căutare duhovnicească a propriei învieri sufleteşti, cu putinţă numai datorită învierii Cuvântului lui Dumnezeu, care se realizează prin arătarea însuşi a Cuvântului înviat, care nu este transmisibilă precum cuvântul de învăţătură, ci se află prin proprie pătimire. De aceea, pe lângă credinţă, Sfântul Maxim vorbeşte de primirea Învierii prin contemplaţie, printr-o vedere duhovnicească a lui Hristos. Aici aş dori să insistăm pentru o luminare, după putinţă, a acestui aspect al întâlnirii dintre Apostol şi Hristos. Ne interesează în ce fel au perceput ochii sufleteşti ai Apostolului Toma vederea lui Hristos Cel Înviat şi ce prefaceri, ce lucruri negrăite a pătimit în acea clipă sufletul Apostolului. Dar noi nu ştim - cel puţin din relatarea scripturistică - ce anume s-a întâmplat în sufletul Apostolului în momentul în care L-a văzut pe Hristos. Este foarte adevărat că a strigat "Domnul meu şi Dumnezeul meu", dar ce a văzut sufletul său, ce taine i-au fost descoperite, încât să se arunce la picioarele lui Hristos şi să-L numească, pe bună dreptate, "Dumnezeul meu"? Este momentul ca, aşa cum am spus un pic mai sus, să ne folosim de consemnările experienţelor harismatice ale altor sfinţi, care printr-o iconomie aparte cuprind detalii ale acestor trăiri unice, ce ne pot lumina oarecum, chiar şi prin analogie, tema pe care voim să o pătrundem mai în profunzime. Chiar la începutul cărţii sale despre viaţa Cuviosului Siluan Athonitul, stareţul Sofronie - ucenicul său - îi aduce la cunoştinţă cititorului că rândurile ce vor urma sunt despre un om deosebit, despre "un bărbat de o uriaşă putere a duhului". Şi îndată aduce cuvântul despre stăruinţa cu care acest om îl căuta pe Dumnezeu cu rugăciune, cu plâns nestăvilit, strigând "miluieşte-mă". Urmează apoi povestirea acelui moment minunat, care îşi va pune pecetea într-un mod atât de profund asupra sufletului Cuviosului Siluan - întâlnirea cu Hristos cel Viu. După luni de zile de rugăciune stăruitoare către Dumnezeu, dar fără răspuns, când a ajuns la capătul puterilor…, "pentru o clipită, a văzut pe Hristos cel Viu; o flacără i-a umplut inima şi întreg trupul cu atâta putere, încât dacă vedenia s-ar fi prelungit încă o clipă, ar fi murit". Revenind cu alt prilej asupra acestui moment al vederii, ucenicul Cuviosului Siluan mai adaugă: "Cu neputinţă este a descrie starea în care se afla el în acel ceas. Ştim din gura şi din scrierile Fericitului Siluan că o mare lumină Dumnezeiască îl luminase atunci; că fusese răpit din lumea aceasta şi dus în duh la cer, unde a auzit negrăite graiuri; că în acea clipă primise ca o nouă naştere de sus". Înclin să cred că toate aceste lucruri minunate, deşi negrăite în Evanghelie, au fost trăite şi de Apostolul Toma, care nu s-a mulţumit cu simpla primire a cuvântului că Învierea lui Hristos a avut loc, ci a voit cu putere ca aceasta să se întâmple şi în propriul suflet. Oare nu într-o situaţie oarecum asemănătoare a fost şirul de mari nevoitori ai Ortodoxiei, între care şi pomenitul Sfânt Siluan, care nu s-au mulţumit nicidecum cu simpla primire a credinţei că Hristos a înviat oarecând? Oare nu dorinţa de "a vedea" şi de "a pune degetul în semnul cuielor" i-a făcut pe aceşti nevoitori să nesocotească slava lumii, să se facă "nebuni pentru Hristos" şi să se supună la nevoinţe uriaşe pentru ca în acest fel, cu sufletul înviat din patimi, să-L poată vedea pe Hristos Cel Înviat? Ar mai fi de adăugat, drept încheiere, un singur lucru. Potrivit acestor martori nemincinoşi ai Duhului, vederea lui Hristos Cel Viu în viaţă nu mai poate fi uitată nicidecum, nu se mai poate şterge din suflet niciodată! Tot aşa cum şi la Apostolul Toma putem vedea.