Credinţa care L-a uimit pe Hristos

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Constantin Preda - 02 Iulie 2014

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

În Duminica a 4-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ne propune să reflectăm asupra însemnătăţii „vindecării slugii sutaşului din Capernaum” de către Domnul Iisus. Această vindecare minunată ne-a fost transmisă de către două tradiţii evanghelice diferite, una reflectată de Evanghelia după Ioan (4, 46-54), iar cealaltă fiind redată de tradiţia sinoptică, cuprinsă în Evangheliile după Matei (8, 5-13) şi Luca (7, 1-10). Evanghelistul Ioan îl prezintă pe cel bolnav ca fiind „fiul unui slujbaş împărătesc”, de neam evreu, angajat la curtea regelui Irod Antipa, pe când Matei şi Luca vorbesc de un slujitor al unui „sutaş” (centurion) păgân, comandant al unei formaţiuni militare alcătuite din o sută de persoane (centurii). Spre deosebire de versiunea Sfântului Luca, relatarea Evanghelistului Matei este mai concisă, fiind construită în jurul dialogului dintre Mântuitorul Hristos şi oficialul militar păgân, fără să menţioneze prezenţa intermediarilor, a unor prieteni evrei ai sutaşului, pe care acesta i-ar fi trimis la Iisus să mijlocească vindecarea, identificaţi de Luca cu „bătrânii iudeilor” (cf. Luca 7, 3-5).

Diferenţele dintre cele două tradiţii (Ioan, pe de o parte, şi Sinopticii, Matei - Luca, pe de alta) nu diminuează autenticitatea celor relatate. Este vorba de aceeaşi vindecare săvârşită de Domnul la Capernaum, dar care a fost prezentată de fiecare evanghelist potrivit perspectivei sale istorico-literare şi teologice. Cele trei versiuni ale acestei minuni (Matei, Luca, Ioan) au acelaşi sens: Mântuitorul Hristos poate săvârşi minuni prin puterea cuvântului Său dumnezeiesc, de la distanţă, dacă cei care cer să fie tămăduiţi dau dovadă de credinţă sinceră şi smerită.

Potrivit perspectivei tradiţiei sinoptice, consemnată de Matei şi Luca, este denunţată necredinţa iudeilor în comparaţie cu credinţa păgânilor, care, veniţi de la Răsărit şi Apus, vor sta la masă în Împărăţia lui Dumnezeu, alături de cei trei mari Patriarhi, Avraam, Isaac, Iacov, şi vor ocupa locurile pe care trebuiau să stea fiii necredincioşi ai poporului ales. Din punctul de vedere al Evanghelistului Ioan, fiii lui Israel aleargă după „semne şi minuni” ca să creadă: „Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede” (Ioan 4, 48). Credinţa autentică prezentată în Sfintele Evanghelii nu trebuie să se întemeieze pe vederea minunilor, ci pe încrederea şi ataşamentul faţă de Cel ce ni s-a descoperit ca fiind „Calea, Adevărul şi Viaţa”. Cei care pretind minuni ca să creadă sunt criticaţi de Domnul. Credinţa care vede într-o minune un semn, prin care ni se descoperă ceva din taina Persoanei Mântuitorului Hristos, este acceptată ca o primă treaptă a ei. Credinţa autentică, aşadar, se întemeiază pe încrederea în cuvântul descoperit de Mântuitorul, aşa cum a făcut „slujbaşul împărătesc”: „omul a crezut în cuvântul pe care i l-a spus Iisus (…) el şi toată casa lui” (Ioan 4, 50-53).

Pentru Sfântul Luca, credinţa şi smerenia sutaşului sunt exemplare şi constituie un model de urmat. De aceea, în versiunea sa, Iisus îl laudă pentru credinţa sa. Sfântul Luca vede în oficialul militar păgân anticiparea acelor păgâni care, după Învierea Domnului, vor primi cuvântul Evangheliei, asemenea sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor 10-11. Vindecarea slujitorului sutaşului este confirmarea puterii cuvântului Mântuitorului şi a iubirii Sale milostive faţă de cei ce-L primesc cu credinţă.

Activitatea didactică şi taumaturgică a Mântuitorului

Sfântul Evanghelist Matei sintetizează într-un sumar narativ întreaga activitate publică a Domnului astfel: „Şi a făcut înconjurul întregii Galilei învăţând (didaskon) în sinagogile lor şi vestind (kerysson) Evanghelia Împărăţiei şi vindecând (therapeuon) toate bolile şi toate neputinţele în popor” (Matei 4, 23). Aceste trei verbe subliniază cele mai importante aspecte ale activităţii Domnului: didactic, kerygmatic şi terapeutic. Activitatea didactică a Mântuitorului este sintetizată de Evanghelistul Matei în cele cinci mari cuvântări din cuprinsul Evangheliei sale: Cuvântarea de pe Munte (Matei 5-7); Cuvântarea Apostolică sau misionară (Matei 10), Cuvântarea în Parabole (Matei 13, 1-52), Cuvântarea Bisericească (Matei 18) şi Cuvântarea Eshatologică (Matei 24 - 25). Imediat după Cuvântarea de pe Munte, în care Iisus este prezentat ca fiind Noul Moise, Legislatorul definitiv şi superior lui Moise, Evanghelistul Matei relatează o serie de zece minuni (Matei 8-9), semne ale puterii mesianice a Domnului, care evocă cele zece plăgi ale Egiptului, şi ni-L prezintă pe Iisus ca fiind Taumaturgul aşteptat al timpurilor mesianice. Evanghelistul Matei grupează cele zece minuni săvârşite de Domnul astfel: primele trei minuni (8, 1-17) se referă la vindecarea unor boli specifice timpului Său (lepra, paralizia, febra) în favoarea unor persoane sărmane şi marginalizate în societatea iudaică de atunci: un lepros, un servitor, o femeie (Vindecarea leprosului, Vindecarea slugii sutaşului, Vindecarea soacrei lui Petru). Leproşii erau consideraţi necuraţi, fiind excluşi din comunitate (Levitic 13, 46), păgânii (goim) aveau acces la templul din Ierusalim, dar numai în curtea exterioară, numită „curtea neamurilor”, iar femeile, care deşi erau admise în „curtea femeilor”, erau excluse din curtea interioară, numită „curtea lui Israel”. Vindecând aceste persoane, Mântuitorul Hristos nu S-a limitat să le redea numai sănătatea, sau o demnitate pierdută, ci le-a oferit deplina comuniune cu Dumnezeu, aceea în care constă adevărata viaţă, potrivit unei perspective iudaice. Cea de a doua serie de minuni (Matei 8, 23 - 9, 8) prezentate de Matei evidenţiază puterea supranaturală a Domnului Iisus asupra naturii, demonilor şi păcatului (Potolirea furtunii pe mare, Vindecarea celor doi îndrăciţi din Gadara, Vindecarea paraliticului). Iar cea de a treia şi ultima serie (Matei 9, 18-34) prezintă patru minuni pentru a ilustra puterea Mântuitorului asupra vieţii şi morţii (Vindecarea femeii cu scurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair, Vindecarea celor doi orbi).

Toate minunile săvârşite de Mântuitorul dovedesc că El este Fiul lui Dumnezeu care ne-a descoperit care este voia Tatălui Ceresc şi cum poate fi împlinită aceasta dacă se pun în practică cuvintele Sale. Descoperirea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu prin Fiul Său, Iisus, este corect receptată de noi dacă îl recunoaştem ca Domn şi Dumnezeu, căruia Tatăl i-a dat putere nemărginită pentru mântuirea noastră. Iar această prezenţă a puterii şi dumnezeirii Sale sutaşul a recunoscut-o imediat şi necondiţionat.

Credinţa sutaşului L-a uimit pe Mântuitorul

Nici un cuvânt din Sfintele Evanghelii nu este repetat atât de des cum este cel prin care sutaşul din Capernaum şi-a mărturisit propria nevrednicie faţă de Persoana Mântuitorului şi credinţa smerită în puterea lui tămăduitoare. În „Rugăciunile înainte de dumnezeiasca împărtăşire” formulate de Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisim de mai multe ori (cu mici variante): „Doamne, Dumnezeul meu, ştiu că nu sunt vrednic, nici în stare, ca să intri sub acoperământul casei sufletului meu…”, sau „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu…”. Aceste rugăciuni sunt inspirate din mărturisirea sutaşului din Evanghelia de azi, atunci când la rugămintea sa, Iisus a dat curs cererii de a veni să-i vindece sluga: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea” (Matei 8, 8). Aceasta este mărturisirea de credinţă a unui păgân, care a venit la Iisus din credinţă, şi nu din curiozitate, nu pentru interesul său, ci pentru beneficiul slujitorului său. La auzul acestor cuvinte, Iisus Domnul „S-a minunat” de credinţa lui şi l-a lăudat plin de uimire şi admiraţie. Numai de două ori se spune în Evanghelii că Iisus „S-a mirat”, „a fost uimit”: pentru credinţa sutaşului (Matei 8, 10) şi pentru necredinţa concetăţenilor din Nazaret (Marcu 6, 6).

Adevărata minune din această relatare care a provocat „mirarea Domnului” nu se referă la vindecarea slugii, ci la credinţa sutaşului. În centrul acestei minuni nu se află interesul pentru vindecarea slujitorului, despre care nu ni se spune nimic, nici măcar celebrul cuvânt rostit de Domnul ca să-l vindece, ci credinţa unui om considerat „necredincios” de conaţionalii Mântuitorului. Sutaşul este convins într-adevăr că Domnul poate să-i vindece sluga printr-un singur cuvânt, iar această convingere a sa este considerată de Iisus o „credinţă” vrednică de laudă, cum la nimeni altul nu a mai aflat în Israel. Credinţa sutaşului nu s-a întemeiat pe vreun fundament teologic, ci pe experienţa sa de militar, reflectând la situaţia sa de soldat: când un superior porunceşte, ceilalţi ascultă şi se supun; în armată este aşa: când un inferior primeşte un ordin din partea unui superior, îl execută şi atât, nu este nevoie de prezenţa fizică a comandantului. Credinţa sutaşului în Persoana şi cuvântul lui Iisus nu consideră absolut necesară prezenţa fizică a Domnului lângă cel bolnav. Vindecarea este una spontană, fără nici o întârziere, de la distanţă şi prin cuvântul plin de putere al Domnului. Acest sutaş păgân era de fapt un „laic”, om generos care, deşi nu făcea parte din comunitatea iudaică, le-a construit sinagoga, ne spune Sfântul Luca, şi a ajuns „să-L înţeleagă pe Dumnezeu”, fără să facă parte nici din grupul de ucenici ai Domnului, sau nici măcar dintre membrii poporului ales. Aşadar, credinţa şi nu apartenenţa etnică este criteriul stabilit de Dumnezeu pentru obţinerea calităţii de cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu. Dreptul de cetăţean al Împărăţiei cerurilor nu va fi atribuit pe criterii rasiale, fiindcă neamurile credincioase vor lua locul iudeilor necredincioşi. „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele (abanim) acestea să ridice fii (banim) lui Avraam (Matei 3, 9)”. Participarea la Împărăţia lui Dumnezeu depinde atât de voia lui Dumnezeu descoperită prin Fiul Său (Matei 7, 21), cât şi de credinţa în Iisus (Matei 8, 10 - 12).