Credinţa cea adevărată

Credinţa doare. O dovadă în acest sens o reprezintă reacţia la statistica care relevă gradul de religiozitate al românilor. Spre exemplu, potrivit sondajului de opinie realizat între 14 şi 15 aprilie 2011 de Institutul Român de Evaluare şi Strategie, 78% din cei chestionaţi şi-au exprimat intenţia de a participa la slujba de Înviere, cu 3 procente mai mulţi decât în 2010. Ulterior, anchetele sociale au asociat această creştere a religiozităţii în societatea românească cu construirea lăcaşurilor de cult ortodoxe după 1989 în vechile cartiere de blocuri proiectate de regimul comunist. Această asociere a enervat şi continuă să streseze teribil un cerc de activişti agnostici din România care critică constant şi vehement construirea de noi biserici, între care edificarea Catedralei Mântuirii Neamului ocupă un loc de frunte. Din reacţia acestor activişti putem desprinde concluzia că tendinţa de creştere a credinţei majorităţii românilor dă mari bătăi de cap celor necredincioşi.

În schimb, necredinţa nu doare. Ea este la fel ca prostia, oferind orgolioasa autosuficienţă a propriei păreri. Atunci când Dumnezeu vrea ca - prin intermediul învăţăturii creştine cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie - să-i elibereze pe oameni de necredinţă, El vrea să-i elibereze de o credinţă părelnică. "Ce e de mirare în faptul că, voind să elibereze de necredinţă pe fericitul Toma, i-a arătat semnele cuielor, ca să fie văzute de el spre folosul tuturor...?", afirmă Sfântul Chiril al Alexandriei. În comentariul său la acest pasaj din Evanghelia Sfântului Ioan, acest Sfânt Părinte combate astfel necredinţa ca pe o credinţă părelnică pornind de la premisa că Sfântul Apostol Toma nu putea percepe Învierea Mântuitorului nostru Hristos ca pe o minune şi încerca, din această cauză, să acomodeze credinţa la propria sa capacitate de înţelegere. Dacă necredinţa ar fi durut, probabil că multă lume urla până acum din cauza aceasta. De altfel, acesta este şi motivul pentru care consider că extremele credinţei părelnice sunt la fel de periculoase. Poate că unii, creştini sau nu, preferă în locul imaginii unui Mesia răstignit cea a Unuia Care ţine bine biciul în mână, aşa cum le apare Mântuitorul nostru Hristos în momentul alungării negustorilor din Templul din Ierusalim. Dar, din punctul de vedere al suferinţelor îndurate, cred că Dumnezeu este într-un dezavantaj asumat. Astfel, în ciuda Învierii Sale, Fiul lui Dumnezeu - aşa cum i se înfăţişează Sfântului Apostol Toma - poartă stigmatul răstignirii Sale pe Cruce, care devine din acel moment stigmatul credinţei celei adevărate. Ce înseamnă acest lucru? Că Mântuitorul nostru Hristos cel Răstignit este Acelaşi cu Cel Înviat! Iubirea doar de frica ciomagului şi ascultarea doar de frica pedepsei au sfârşit mereu într-o falsă stare de fapt: unii se fac că ameninţă, în timp ce alţii se prefac că se tem. Uniţi de aceeaşi frică, şi unii, şi alţii sunt incapabili să înţeleagă cu adevărat învăţătura Mântuitorului nostru Hristos. De aceea, sătul de atâta frică, El pune capăt acestei nebunii revelându-şi stigmatul propriei răstigniri. Astfel, cei cu adevărat credincioşi înţeleg că nu pot prelua din învăţătura de credinţă a Bisericii doar ceea ce le convine! Atunci când un creştin s-a hotărât să apuce o parte a cârjei, trebuie să fie conştient că aceasta mai are o parte care-l poate izbi cu putere în moalele capului. Credinţa în Dumnezeu lasă urme!