Credinţă de militar

Evanghelia duminicii a IV-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic) Matei 8, 5-13

5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,

6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.

10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.

12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

„Pe când intra Iisus în Capernaum s-a apropiat de El un sutaş rugându-L şi zicând: „Doamne, slujitorul meu zace în casă bolnav, cumplit chinuindu-se. Şi i-a zis Iisus; venind îl voi vindeca” (Matei 8, 5-7). Sfântul Ioan Gură de Aur observă aici un amănunt foarte important, ce ţine de educaţia şi buna creştere a sutaşului. Că nu l-a agasat şi nici inoportunat pe Domnul în timpul misiunii, ci pe când era pe cale, adică înaintea sau după îndeplinirea misiunii cuvântului, cum de altfel au făcut şi alţi beneficiari ori intermediari ai vindecărilor de către Domnul. Nu L-a deranjat nimeni vreodată din rostirea cuvântului Evangheliei.

Centurionul cu frică de Dumnezeu

Ca şi în alte ocazii, vindecarea miraculoasă săvârşită de Domnul este legată direct de credinţa solicitantului şi probabil şi a beneficiarului, deşi, despre acela, nu ni se spune nimic. Oricum, Iisus se întrista mult pentru cei care voiau semne şi minuni ca să creadă, ca şi pentru poporul care, nu de puţine ori, dorea să fie prezent la minunile lui Iisus, doar pentru a-şi satisface dorinţa de spectaculos.

Pe de altă parte, s-a bucurat foarte mult de marea credinţa a unora care credeau că El are putere să facă orice doar cu cuvântul, cum este şi cazul acestui slujitor imperial.

Nici o altă calitate a omului nu a fost şi nu este apreciată şi lăudată de Dumnezeu cum este credinţa. Din context, rezultă că sutaşul avea o credinţă vie şi lucrătoare. Este vorba de credinţa iudeilor la care aderase şi care era secondată şi de smerenie ca şi de preocuparea de a şti cât mai multe despre credinţa sa, după cum rezultă din răspunsul dat lui Iisus: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele” (Mt. 8, 8). Ştia bine că iudeilor nu le era permis să se amestece cu păgânii, iar el, care provenea dintre prozeliţi, ştia că L-ar fi pus pe Iisus într-o situaţie jenantă faţă de iudei, dacă L-ar fi poftit în casa Lui (cf. Fapte 10). Aşadar, centurionul, adică cel care avea sub comanda sa 100 de soldaţi, cu toate că nu era iudeu din naştere, se temea de Dumnezeu.

Credinţa gândită milităreşte

Prin Evanghelia acestei duminici învăţăm, sau cel puţin trebuie să învăţăm, că cei plăcuţi lui Dumnezeu nu se află întotdeauna numai în tabăra noastră şi nici nu sunt doar cei care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi. Nefiind iudeu, sutaşul avea anumite virtuţi care l-au făcut foarte drag lui Dumnezeu. În primul rând, avea o credinţă lucrătoare, despre care au mărturisit chiar bătrânii iudeilor lui Iisus: „Vrednic este să-i faci lui aceasta căci iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga” (Luca 7, 4-5). Prin trei mari virtuţi a obţinut sutaşul preţiosul dar al rugăciunii, şi anume: „credinţa” în puterea cuvântului lui Iisus, „iubirea” faţă de aproapele, concretizată prin acte de milostenie, întrucât a susţinut financiar sinagoga iudeilor şi, nu în ultimul rând, „smerenia” mărturisită public: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea”.

Omul era convins că dacă lui, care reprezenta puterea trecătoare a Romei, soldaţii îi recunosc autoritatea ca pe ceva de necontestat cu atât, zice, „Tu, Doamne care reprezinţi autoritatea veşnicului Dumnezeu, toate câte sunt create trebuie să ţi se supună şi să asculte de cuvântul Tău”. Evanghelia spunea pentru iudeii de atunci, dar şi pentru noi, credincioşii de azi, că la auzul acestor cuvinte, Iisus s-a întors către mulţimea care-L urma şi a zis: „Adevărat vă spun că nici în poporul Israel nu am aflat o credinţă atât de mare”.

Certificatul nu-i de-ajuns

Într-adevăr, lumea a fost şi rămâne plină de surprize. Acolo unde ne-am aştepta să fie mai multă credinţă, din păcate, ea lipseşte sau rămâne doar la nivel de opinie ori teorie. Era de aşteptat ca la iudei să fi aflat Iisus cea mai puternică credinţă, întrucât ei erau cei mai motivaţi. Lor li se revelase Dumnezeu şi le trimisese profeţi care să le reamintească şi explice cuvântul revelat. De fapt, mirarea este mai mult amărăciune că ai Săi nu L-au primit şi nu vor crede decât puţini în El. Ca Profet, Iisus vede că în viitoarea Sa împărăţie vor accede mai puţin cei pentru care a venit, dar în schimb se vor converti celelalte neamuri de pe pământ, cum a şi început din momentul Cincizecimii şi se va continua până la sfârşitul veacurilor. Iar dintre cei care vor crede vor petrece în comuniune cu marii eroi ai credinţei din poporul evreu, iar descendenţii acelor bărbaţi, adică ai patriarhilor, vor fi aruncaţi în întunericul din afara împărăţiei, unde vor plânge veşnic scrâşnind din dinţi de necaz că nu s-au învrednicit şi ei de a fi în comuniune cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacob, din care declarau cu mândrie că descind după trup.

Prin cuvintele „neamurile vor fi părtaşi bucuriei patriarhilor” se întăresc de Domnul vechile profeţii că prin Avraam „se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Facerea 12, 3; 26, 4; 28,14). Din păcate, cu tristeţe Iisus prooroceşte iarăşi că cei pentru care s-a pregătit împărăţia, adică „fiii lui Dumnezeu” sau „fiii împărăţiei”, exclusiv din cauza lor, vor rămâne pe dinafară. Avertismentul Domnului ne poate privi direct şi pe noi, creştinii de astăzi, anume că nu-i suficientă doar apartenenţa cu certificat de botez la o Biserică spre a ni se deschide uşile împărăţiei, dacă nu lucrăm cu frică şi cu cutremur pentru mântuire, cum zicea Sf. Ap. Pavel.

Cât de eficienţi sunt sfinţii

Din context se mai desprind alte două învăţături: prima, că Dumnezeu dă întotdeauna darul rugăciunii când vede iubirea sinceră şi lucrătoare pentru aproapele, ca cea a sutaşului pentru sclavul său, mai ales într-o lume în care sclavul nu era considerat om, ci pur şi simplu „o unealtă vorbitoare”, de viaţa căruia stăpânul său dispunea cum voia. Îl putea vinde în piaţă ca pe o vită ori chiar ucide, fără remuşcări.

A doua idee ar fi că în cazul sutaşului găsim o dovadă imbatabilă a rugăciunii de mijlocire a drepţilor şi a sfinţilor la Dumnezeu pentru oameni. Pe de altă parte, creştinul să nu se amăgească cu ideea că dacă Biserica are atâţia sfinţi mijlocitori, în frunte cu Maica Domnului, poate trăi liniştit, că sfinţii vor rezolva chiar totul pentru el. Ar fi cea mai mare amăgire. Să nu se uite că Iisus a zis; „rugaţi-vă neîncetat!” N-a zis „convingeţi-i pe alţii să se roage pentru voi”! Ba mai mult, profetului Ieremia, Dumnezeu i-a interzis de trei ori să se mai roage pentru ai săi, fiindcă erau nevrednici de darurile solicitate de profet.

Rugăciunea de pe pământ, mai tare ca cea din cer

Un alt amănunt important ce ţine de rugăciunile sfinţilor ar fi că darurile pe care le cerem noi de la Dumnezeu nu corespund deloc cu darurile pe care le cer ei în favoarea noastră, deoarece fiind în lumina divină ei văd mai bine ce ne este nouă de folos. Astfel, dacă noi solicităm mereu daruri materiale aici şi acum, ei cer de la Stăpânul doar mântuirea în exclusivitate. Patericul egiptean ne confirmă acest lucru.

Se spune că s-au retras în pustie trei oameni şi s-au făcut monahi. Aceştia s-au legat cu jurământ în numele lui Dumnezeu ca să nu aibă altă preocupare decât mântuirea sufletului, iar dacă unul dintre ei va trece primul la Domnul şi va afla mila mântuirii, să se roage la Dumnezeu ca să-i mântuiască şi pe cei care vor mai zăbovi în viaţă pe pământ.

După o vreme, unul din ei s-a mutat la Domnul, rămânând cei doi să-şi ducă mai departe rânduiala începută. Într-o zi oarecare, cel mai în vârstă îl trimite pe cel mai tânăr să aducă apă. În pustie, apa se găseşte greu şi necesită mult efort de a găsi sursa. Pe cale s-a întâlnit cu un leu care dădea semne evidente că vrea să atace. Cel mai bătrân, văzând de la distanţă primejdia, nu avea cum să intervină, decât căzând în genunchi şi rugându-l pe Dumnezeu să-l scape din ghearele leului. Cel răposat, din rai, se ruga şi el lui Dumnezeu, dar în contradicţie totală cu cel de pe pământ, şi anume: îi cerea insistent lui Dumnezeu ca să-l mănânce leul pentru a se mântui. Se credea că fiind la săvârşirea unei lucrări bune, dacă îşi va vărsa sângele i se va considera ca un act de martiriu şi negreşit se va mântui.

După o vreme, leul s-a îndepărtat şi fratele a fost salvat, spre bucuria celui care se ruga pe pământ, dar spre nedumerirea celui din rai, care a protestat înaintea lui Dumnezeu că nu a vrut să-i dea darul rugăciunii. În cele din urmă, i s-a spus celui din ceruri că Dumnezeu nu-i putea împlini cererea deoarece se cuvenea să-i fie încredinţat darul celui de pe pământ, unde viaţa presupune o permanentă luptă şi lucrare, iar în ceruri este doar odihna.

Desigur, textul nu-i inspirat şi nu are aceeaşi valoare cu Scripura, dar, oricum, ne pune pe gânduri, determinându-ne să reflectăm mai serios la rugăciunile sfinţilor şi la propriile rugăciuni.