Credinţa lui Iair şi răspunsul mângâietor al Domnului
Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii vorbește despre două dintre minunile pe care le-a săvârșit Mântuitorul Hristos. Se afla în Capernaum, după ce venise, trecând marea, din ținutul Decapolei, al celor 10 cetăți, unde izgonise legiunea de demoni din omul chinuit cumplit.
Văzându-L pe Hristos alături de mulțimile care-L urmau în lucrarea Sa mântuitoare, în Capernaum, mai-marele sinagogii, Iair, care ar fi putut să se situeze în ceata celor care nu-L agreau, I-a cerut să-i vindece fiica, grav bolnavă. Mântuitorul a răspuns de îndată și S-a dus către casa lui. Atitudinea Domnului reprezintă răspunsul față de toți cei care-I cer ajutorul.
Convertirea prin iubire, ajutorul necontenit pe care-l oferă Hristos tuturor sunt reflectate sugestiv în fragmentul evanghelic. Pe drumul către casa lui Iair, o femeie care era neputincioasă de 12 ani s-a atins cu multă credință de marginea veşmintelor Lui.
Mântuitorul a întrebat: Cine este cel ce s-a atins de Mine? (Luca 8, 45). Nefirească întrebare, la prima vedere, întrucât mulțimea Îl îmbulzea.
Erau foarte mulți oameni care, apropiindu-se, doreau să-L vadă, să-L atingă, să se bucure de întâlnirea cu El, iar alții să primească ajutor și vindecare în suferințele lor. De aceea, Petru I-a spus: Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează și Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? (Luca 8, 45). Mulțimea Îl urma și dorea să fie alături de El. Dar Mântuitorul a insistat: S-a atins de Mine cineva. Căci am simțit o putere care a ieșit din Mine (Luca 8, 46).
Deși, adeseori, Mântuitorul le-a poruncit celor vindecați să nu spună nimănui nimic, de data aceasta a vrut să descopere un adevăr și, de aceea, nu a lăsat-o pe femeie să tăinuiască minunea. Hristos are în vedere folosul celor chemați la har prin credință.
Exista o regulă în Legea Vechiului Testament: li se interzicea celor ce nu erau curați să se atingă de Templu sau de slujitorii lui. Această femeie a îndrăznit să se atingă de Hristos. Suntem încredințați că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat.
Mântuitorul Se îndrepta inițial către fiica mai-marelui sinagogii, iar nu către femeia cuprinsă de neputința scurgerii de sânge care i-a ieşit în întâmpinare. Zăboveşte spre a o vindeca pe aceasta, deși familia mai-marelui sinagogii Îl aștepta. Marea credință în Fiul lui Dumnezeu a învrednicit-o să primească vindecare. Evanghelistul Luca adaugă că fiica mai-marelui sinagogii avea 12 ani, iar femeia cu scurgere de sânge suferea tot de 12 ani.
Credința i-a adus vindecarea, după ce nu s-a putut tămădui la vreun doctor, chiar dacă mulți dintre ei au făgăduit şi s-au străduit să o vindece. Nu medicii, nici tămăduitorii din vremea aceea, ci marginea veșmântului lui Iisus și marea ei credință au tămăduit-o, de aceea a și auzit cuvintele: Îndrăznește, fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace! (Luca 8, 48).
În timp ce femeia cu scurgere de sânge era vindecată, au venit de la casa mai-marelui sinagogii și au spus: Nu mai supăra pe Învățătorul (Luca 8, 49). Se arată un respect, o atitudine cuviincioasă față de Domnul, nicidecum ostilitatea pe care o întâlnim la alți slujitori ai Legii Vechi.
Înainte ca Iair să-și arate deznădejdea ori să spună cuvinte nepotrivite, eventual, să acuze că întârzierea pe drum și discuția cu femeia suferindă L-ar fi putut împiedica pe Domnul să o vindece pe fiica lui, aude cuvintele Mântuitorului: Nu te teme; crede numai și se va izbăvi (Luca 8, 50).
Mântuitorul i-a luat pe Petru, Iacob și Ioan, aleși dintre ucenici, pentru că aveau înţelepciunea să tăinuiască minunea. Domnul nu dorea ca mai înainte de vreme să-i fie descoperite poporului multe dintre lucrările Sale, poate și din cauza atitudinii potrivnice a iudeilor. Ni se transmite faptul că tot așa se cuvine să facem și noi. Când ne invidiază cineva, nu se cade să descoperim împlinirile noastre, ca nu cumva să-l facem să ne pizmuiască mai mult și astfel să-l ducem în păcat.
I-a scos pe toți afară, sfătuindu-ne, oarecum, să nu fim iubitori de slavă deșartă și învățându-ne ca orice faptă bună să nu se săvârșească în văzul tuturor, ci în loc osebit și fără tulburare. Domnul a întors duhul fetei, care ieșise din trup, și a poruncit să i se dea să mănânce. Mântuitorul ne învață prin acest gest să fim smeriți și să facem în ascuns binele, necăutând slava lumească, ci răsplătirea Celui care niciodată nu rămâne dator…
Minunea a adus bucurie într-o familie întristată, marcată de pierderea singurei lor copile.
Dintr-o pedagogie a lui Dumnezeu, mulți și-au pierdut copiii; este rânduiala Lui, pe care nu o putem înțelege deplin. De această dată, Mântuitorul S-a adresat unuia dintre slujitorii sinagogii cu un mesaj special, arătând că El stăpânește peste viață și peste moarte și nimeni nu mai săvârșise o astfel de minune.
Atitudinea pe care a avut-o Mântuitorul față de mai-marele sinagogii din Capernaum este plină de iubire. Aceasta a fost purtarea Sa față de toți, deopotrivă, nu însă și față de fariseii care urmăreau să-L prindă în cuvânt.
Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii prezintă aspecte folositoare și importante pentru viața duhovnicească. Ne amintește rolul și rostul credinței și al nădejdii în Mântuitorul, pe care le-au manifestat atât femeia bolnavă, cât și Iair.
Unii consideră că au o credință deosebită, că nu au nevoie de Biserică, nici de rugăciunile preoților. Este o premisă falsă. Credința adevărată este ancorată în cuvintele Scripturii și ale Tradiției și este încununată de multe fapte bune.
Trebuie să înțelegem că omul cu adevărat credincios este chemat să tindă mereu către o stare mai înaltă. El va lupta continuu și se va strădui să împlinească mai mult, întrucât virtuțile sunt așezate asemenea unor trepte, iar adevărații creștini sunt invitați să urce mereu către Dumnezeu. Simpla credință, doar mărturisită, fără punerea ei în practică, rămâne goală, nefolositoare, nelucrătoare.
Atunci când cineva lucrează binele, când primește lucrarea Duhului Sfânt în viața lui, străduindu-se să rămână departe de păcate și arătând pocăință, mărturiseşte că lucrarea credinței este mai mult decât o simplă afirmație.
Oricine manifestă credința în Mântuitorul Hristos nu va ajunge la starea cu care se confruntă unii, de deznădejde, întrucât Domnul răspunde cu nemărginita Sa iubire tuturor celor care cred în El, care sunt fii ai Luminii.
Un alt îndemn desprins din Evanghelia Duminicii a 24-a după Rusalii este acela de a căuta remedii de la Medicul care vindecă sufletele și trupurile. Evangheliștii sinoptici ne spun că femeia cu scurgere de sânge își cheltuise toată averea cu doctorii. De multe ori se întâmplă și cu noi la fel.
La Mănăstirea Sihăstria Neamțului, în anii ‘70 ai veacului al 20-lea, trăia un monah râvnitor, iubit de întreaga obște. Având o suferință grea, starețul mănăstirii a trimis după un medic din orașul Târgu Neamț să-l consulte și să-i administreze un tratament. Monahul a refuzat, spunându-i starețului: Eu merg la un Doctor care vindecă și sufletele, și trupurile. Pe Acela Îl caut. Știu că medicii aduc alinare, dar eu aștept alinarea de la Doctorul pe care L-am slujit întreaga viață.
Sunt exemple de credință și dorință după veșnicie, dorință de a-L întâlni pe Hristos, care adeseori duc la vindecări minunate, inexplicabile.
Credința lucrătoare în viața unora este evidențiată prin trăirea sfinților tămăduitori, doctori fără de arginți, taumaturgi, a căror chemare la patul de suferință al bolnavului a făcut mari minuni.
Cerem întotdeauna vindecarea sufletului și a trupului. Rugăciunile Tainei Sfântului Maslu vorbesc despre împletirea de vindecări: a sufletului, care aduce vindecare și trupului. De multe ori, trupul suferă când sufletul este îndepărtat de Dumnezeu, pentru împietrirea inimii. Vindecarea sufletească, mult mai importantă decât cea trupească, poate genera și vindecarea trupului, în limita acestei existențe efemere.
Evanghelia ne mai îndeamnă la o virtute recomandată, în toate timpurile și mai ales acum, tăinuirea unor fapte.
Mântuitorul le-a spus celor care erau de față la învierea fiicei lui Iair să nu spună nimănui ce s-a întâmplat, să nu propovăduiască această faptă minunată la care au fost martori. Altădată, Mântuitorul a cerut unuia să spună cât bine i-a făcut lui Dumnezeu, dar, de multe ori, le-a cerut să păstreze taina. Domnul dorea o atitudine discretă în jurul Lui, știind că vorbirea în exces despre anumite fapte poate aduce multă invidie și tulburare, fapt pentru care mulți dintre cei care au primit binefaceri de la Mântuitorul Hristos au avut atitudini potrivnice față de El.
Referitor la astfel de stări, Mântuitorul a luptat mereu și avea să constate că printre cei care au strigat agitați împotriva Lui, în ziua Răstignirii Sale, s-au aflat și oameni cărora le-a făcut bine.
Va trebui mereu să păstrăm un duh de smerenie, iar când Dumnezeu va hotărî ca unele lucruri să fie cunoscute, aceasta se va întâmpla.
Evanghelia acestei duminici ne învață că Mântuitorul Hristos a arătat multă atenție și dragoste față de unul dintre slujitorii sinagogii. Din această atitudine ar fi putut învăța confrații Lui, care au căutat mereu să-L prindă în cuvânt, să-L învinovățească, să-L acuze și, în cele din urmă, să-L răstignească. Mântuitorul i-a întâmpinat cu iubire.
Evanghelia vorbește și despre faptul că moartea unui copil la o asemenea vârstă nu este firească. Mântuitorul i-a învățat pe toți că El este Învierea, Adevărul și Viața. Toți cei ce cred în El vor trăi, chiar dacă vor muri. Moartea unui prunc, mult înainte de cea a părinților lui, aduce multă tristețe. Tuturor celor ce trec prin astfel de încercări, Mântuitorul le aduce aminte cuvintele spuse mamei îndurerate în cetatea Nain, dar și lui Iair: nu mai plângeți, credeți și toate sunt cu putință celui credincios...