Credinţa mântuitoare

Duminica a 10-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului) Matei 17, 14-23

În vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicându-I: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea cade în apă. Şi l-am adus la ucenicii Tăi, însă ei n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l aici la Mine! Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de diavoli nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Episodul din istoria mântuirii, relatat în Evanghelia de astăzi, se petrece îndată după Schimbarea la faţă a Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Taborului. Apostolii Îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia-Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Matei 16, 16), iar Iisus anunţă pentru prima oară Patimile şi Învierea sa (Matei 16, 21). După şase zile Se schimbă la faţă în Muntele Taborului, confirmând mărturisirea Apostolilor. Apariţia lui Iisus în lumina slavei Sale dumnezeieşti anticipează slava în care va apărea la Înviere şi la sfârşitul timpului. Şi dacă El vorbeşte despre suferinţa şi condamnarea Sa de către autorităţile iudaice, El rămâne Fiul iubit al lui Dumnezeu, în care Dumnezeu a binevoit şi de care ucenicii trebuie să asculte (Matei 17, 5). Moise şi Ilie apar ca reprezentanţi ai Revelaţiei Vechiului Testament şi ca martori care confirmă ceea ce spune glasul lui Dumnezeu despre Iisus.

După ce a coborât din munte, Iisus se loveşte de necredinţa celor din jur. Necredinţa cărturarilor, care îl vor răstigni pe cruce (Matei 17, 12). Apoi, poporul este mustrat aspru ca o generaţie necredincioasă care nu învaţă din Revelaţia lui Dumnezeu, care a culminat în Iisus Hristos: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?” (Matei 17, 17). Ucenicii cred, dar credinţa lor este „puţină credinţă”. Credinţa este însă necesară pentru a înţelege mesajul că Iisus va trebui să treacă prin suferinţă şi moarte pentru a ajunge la slava Sa. Relatarea despre vindecarea copilului lunatic este fundalul pentru mesajul lui Iisus, Care cere credinţă pentru a înţelege Persoana şi misiunea Sa mântuitoare, precum şi rolul credinţei în mântuirea personală a fiecăruia. La sfârşit, face a doua vestire a Patimilor şi a Învierii: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia” (Matei 17, 22-23). Ucenicii iau la cunoştinţă mesajul lui Iisus despre Patimile Sale, nu însă şi prevestirea Învierii. Nu puteau înţelege că moartea este pentru Iisus drumul spre slava Învierii, de aceea erau trişti.

Credinţa, răspunsul integral al omului la chemarea lui Dumnezeu

Aşadar, credinţa mântuitoare este, în intenţia Mântuitorului, tema principală a pericopei evanghelice de astăzi. El nu doar a vindecat un suferind, ci a voit să atragă atenţia cât de importantă este credinţa în actul vindecării, al mântuirii, de fapt. Căci această vindecare, ca toate celelalte, prevesteşte marea vindecare a neamului omenesc, adică mântuirea. Iar pentru dobândirea ei este nevoie, întâi de toate, de credinţa în Dumnezeu aşa cum El S-a revelat în Iisus Hristos şi în lucrarea Lui mântuitoare. De aceea, la întrebarea ucenicilor legată de scoaterea demonului din copilul bolnav, de ce noi n-am putut să-l scoatem?, Mântuitorul a răspuns: „Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 19-20).

Omul care crede în Hristos nu se raportează numai la un Dumnezeu transcendent, exterior condiţiei sale, faţă de care nu poate fi decât într-o veşnică neputinţă, dată de condiţia sa de creatură, ci la Dumnezeu Care în Fiul Său S-a făcut om, a asumat firea umană în Persoana Sa, unind-o cu Dumnezeirea şi a îndumnezeit-o prin har. Astfel a făcut posibilă o relaţie interpersonală între Dumnezeu şi om la nivelul şi posibilităţile omului, respectându-i libertatea. Rămâne la latitudinea omului dacă acceptă sau nu comuniunea cu Hristos, Care este şi rămâne scopul existenţei noastre pentru împlinire şi îndumnezeire în veci. Adevărata cale de împlinire a omului este drumul cu Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6) spre Împărăţia lui Dumnezeu. La baza acestui drum stă credinţa, care este poarta mântuirii.

După Sfânta Scriptură, credinţa este răspunsul total şi integral al omului la chemarea lui Dumnezeu. Ea este deschiderea spiritului nostru spre existenţa nemărginită a lui Dumnezeu, Care intră prin harul Său în intimitatea sufletului nostru şi ne cheamă la comuniunea cu Sine. Prin însăşi natura ei, credinţa este un act personal, liber şi sinergetic, nu se impune prin constrângere, ci se oferă numai: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20), spune Domnul. Structura credinţei, ca act personal, este nedespărţită însă de învăţătura Bisericii, în care se exprimă revelarea de Sine a lui Dumnezeu în lucrarea Sa mântuitoare. De aceea, însuşirea, trăirea şi mărturisirea dreptei credinţe sunt semnele creştinului autentic.

Fără ea, cunoaşterea lui Dumnezeu este imposibilă

Credinţa este transpunerea omului într-o nouă ordine de existenţă, în existenţa de comuniune cu Dumnezeu. Iar această experienţă a credinţei este o cunoaştere teologică, în care taina lui Dumnezeu, Care se revelează în mod personal, este cunoscută, fără să poată fi exprimată, este interiorizată, fără să fie epuizată. Prin credinţă creştinul primeşte capacitatea spirituală, dată de Dumnezeu, de a-L cunoaşte aşa cum El Se revelează şi de a trăi în comuniune cu El. Sfântul Apostol Pavel defineşte credinţa ca fiind „fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor nevăzute” (Evrei 1, 1). De aici rezultă că credinţa oferă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lucrării Lui, cunoaşterea realităţilor dumnezeieşti nevăzute. Ea este îndreptată spre viitor, spre realitatea ultimă din care, prin credinţă, avem deja acum o arvună: „Căci acum vedem prin oglindă, ca-n ghicitură, dar atunci faţă către faţă. Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut” (1 Corinteni 13, 12). Credinţa este, aşadar, o vedere spirituală, în parte, nedesăvârşită, dar directă şi nemijlocită a tainei lui Dumnezeu, a lucrării şi Împărăţiei Lui. Este o lumină pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a-L vedea în lumina Sa neapropiată (1 Timotei 6, 16): „întru lumina Ta vom vedea lumină”. Sfântul Evanghelist Ioan ne arată că credinţa este deschiderea spiritului, prin puterea harului, pentru prezenţa iubirii lui Dumnezeu, Care S-a descoperit în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat (1 Ioan 5, 1-2).

Credinţa înseamnă a trăi şi a muri altfel

Experienţa comuniunii cu Dumnezeu şi vederea duhovnicească şi anticipată a Împărăţiei Sale se bazează pe manifestarea lui Dumnezeu în Persoana Fiului Său întrupat, în Care Dumnezeu a venit în maximă apropiere de noi şi în Învierea Căruia experiem anticipat Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu. Învierea lui Hristos este de aceea „piatra” credinţei. Sfântul Apostol Pavel spune în acest sens: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Romani 10, 9); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (1 Corinteni 15, 20). De aceea, credinţa creştină vine de la Hristos prin mărturia directă şi propovăduirea celor ce au văzut şi au experiat „Cuvântul vieţii”, „Care era la Tatăl şi S-a arătat nouă” (1 Ioan 1, 1-3). Este „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3) şi transmisă în Biserica dreptmăritoare în succesiunea generaţiilor ca membri ai săi.

Credinţa nu ne oferă numai cunoaşterea lui Dumnezeu, a lucrării Lui şi anticiparea Împărăţiei viitoare a Lui, ci ea este şi un mod de viaţă. Mai exact spus, credinţa ne oferă toate acestea în măsura în care ea devine un mod de viaţă şi ne orientează viaţa. Credinţa mântuitoare este „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Credinţa presupune dialogul iubirii, relaţia personală cu Dumnezeu. Nu este vorba de adeziunea intelectuală, teoretică la existenţa lui Dumnezeu, fără schimbarea vieţii după exigenţele credinţei: „Credinţa: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacob 1, 17). O credinţă pur teoretică despre existenţa lui Dumnezeu au şi demonii şi se cutremură (cf. Iacob 1, 19).

Există o legătură directă între realitatea credinţei şi realitatea existenţei. În acest sens, credinţa înseamnă nu numai a gândi altfel, ci şi a exista altfel, a trăi şi a muri altfel, în deplină dăruire a întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, aşa cum ne rugăm mereu: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Credinţa se manifestă în acte şi evenimente personale şi colective. Taina credinţei este transpusă în fapte istorice, în spiritualitatea creştină şi orientează întreaga viaţă a credinciosului: „Cuvântul vieţii cu tărie ţinându-l”, creştinii sunt „ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2, 15-16). Conţinutul credinţei trebuie să determine conţinutul vieţii creştine, regula credinţei să devină regula vieţii sau, cu alte cuvinte, concepţia creştinului despre om, despre istorie şi societate să fie la înălţimea concepţiei sale despre Dumnezeu şi despre lucrarea lui mântuitoare. În felul acesta, credinţa este lucrarea harului lui Dumnezeu, care produce în omul căzut mântuirea, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Iar dreptul din credinţă va fi viu” (Romani 1, 17); „Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul” (Romani 3, 28).

Identitatea creştinului, mărturia credinţei

Credinţa, ca primire a adevărului lui Dumnezeu şi mărturisire a mântuirii în Hristos, ţine de însăşi identitatea creştinului, fiind condiţia esenţială de a fi ucenic al lui Hristos şi membru al Bisericii Sale. Mărturisirea credinţei face parte din lauda şi mulţumirea celui ce s-a împărtăşit de mântuirea dăruită de Hristos: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri; dar cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33). Mărturisirea personală a credinţei nu se poate face fără iniţiere în credinţă, fără însuşirea în suflet a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, face în prezent şi pregăteşte ca realitate ultimă pentru noi, a ceea ce Iisus Hristos a învăţat şi a transmis Apostolilor Săi. De aceea creştinii sunt „iluminaţi”, adică primesc lumina cuvântului lui Dumnezeu prin evocarea istoriei mântuirii în toată întinderea ei revelată ca lucrare a Sfintei Treimi prin predicarea explicită a Evangheliei. Mărturisirea credinţei arată fidelitatea faţă de Iisus Hristos şi faţă de Evanghelia Lui, aşa cum Acesta este revelat prin Profeţi, mărturisit de Apostoli şi Evanghelişti şi de Tradiţia vie a Bisericii în continuitatea ei istorică neîntreruptă. De aici rezultă datoria fiecărui credincios de a-şi însuşi învăţătura de credinţă a Bisericii. Credinţa ca iluminare înseamnă însuşirea unei viziuni despre realitate, viziune în care Dumnezeu este primit şi mărturisit ca fiind Creatorul lumii, Mântuitorul omenirii păcătoase, Sfinţitorul Care transfigurează viaţa şi creaţia, aşa cum s-a împlinit aceasta în Iisus Hristos Cel înviat. Creştinul poartă cu sine această viziune dată prin Revelaţie. Prin credinţă, el înţelege raţiunea existenţei, sensul vieţii şi al viitorului său şi valoarea sa unică de „chip al lui Dumnezeu”, orientat spre El şi chemat la asemănarea cu El. De aceea viaţa sa are un sens absolut. Această viziune a credinţei deschide poarta sufletului şi îl angajează pe creştin pe drumul cu Hristos spre Împărăţia lui Dumnezeu.

După mărturisirea credinţei urmează celebrarea credinţei în cadrul cultului public şi particular în care creştinul îşi exprimă şi manifestă credinţa prin rugăciuni, imne şi laude pline de mulţumire şi bucurie duhovnicească şi se împărtăşeşte de harul Său. Căci în cult şi în Sfintele Taine are loc aşezarea liberă a credinciosului într-o comuniune de adorare cu Dumnezeu, în care credinciosul Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca centrul şi unica sursă a vieţii şi împlinirii sale, Îl adoră şi-I aduce lauda şi mulţumirea cuvenită. Prin aceasta el alege fără ezitare calea lui Hristos, trăirea după adevăr şi se deschide lucrării Duhului Sfânt, Care dă putere pentru aceasta.

Urmează manifestarea concretă a credinţei în viaţa personală şi socială. Convertirea prin credinţă şi harul Botezului face din cel botezat o „făptură nouă”, prin întemeierea unei noi relaţii cu Dumnezeu şi cu semenii. Viaţa cea nouă în Hristos nu este însă ceva static, definitiv, ci un proces permanent de a fi autentic, de a creşte împreună cu Hristos întru asemănarea Sa. Această luptă spirituală trebuie să se concretizeze într-un angajament moral, pe calea arătată de Hristos prin împlinirea poruncilor Sale. Trăirea după chipul lui Hristos este singura atitudine autentică a creştinului. Prin aceasta, istoria personală a creştinului este convertită în istoria personală a lui Iisus Hristos. Orice segmentare a acestui ciclu al credinţei: mărturisire, celebrare, practicare, duce la deformarea spiritualităţii creştine. Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte de închinarea „în duh şi adevăr” (Ioan 4, 23-24), adică de legătura ce există între mărturisirea de credinţă, celebrarea şi trăirea credinţei în rugăciune şi cult, iar Sfântul Apostol Ioan, despre „trăirea şi umblarea întru adevăr” (3 Ioan, 3-4). Ortodoxie înseamnă atât învăţătură de credinţă conformă cu Revelaţia, cât şi închinarea la Dumnezeu Care Se revelează în această doctrină.

Credinţa este un dar al lui Dumnezeu care include decizia noastră liberă, dar şi efortul nostru constant. Pentru viaţa duhovnicească a creştinului, credinţa este pentru suflet ceea ce este ochiul pentru trup, după cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22-23). Credinţa nu are loc sau nu poate fi lucrătoare într-un suflet egoist şi nici într-o viaţă plină de tot felul de patimi. Credinţa trebuie păstrată, cultivată şi făcută roditoare. Pentru a avea o credinţă vie şi lucrătoare trebuie să avem curajul de a o mărturisi continuu, în toate împrejurările vieţii, să o îngrijim şi să o cultivăm prin rugăciune stăruitoare şi viaţă curată. Mustrarea severă adresată de către Mântuitorul Iisus Hristos poporului, sau cea mai puţin severă adresată Apostolilor, este valabilă şi pentru noi, sau mai ales pentru noi. Să ne rugăm, dar, ca Dumnezeu să-i învrednicească de darul credinţei mântuitoare pe cei care nu o au, iar nouă, celor care o avem, să ne-o sporească spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!