Credinţa noastră, credinţa tainelor

Înaintarea în viaţa duhovnicească a omului e prezentată, în concepţia creştină, ca un urcuş, ca şi când te-ai sui undeva. Ne suim la cer, fără să mergem spaţial la cer, dar oricum ducem o viaţă care înseamnă o viaţă suitoare. Credinţa noastră este o credinţă a tainelor, credinţă care ne introduce într-o sferă mai presus de lumea aceasta, ne duce la Domnul Hristos, ne duce la Dumnezeu Tatăl, ne duce la Dumnezeu Duhul Sfânt.

Credinţa ne susţine în viaţa noastră duhovnicească şi credinţa e lucrătoare pentru viaţa noastră duhovnicească. O viaţă de linişte, o viaţă senină îşi are temelia în credinţă, se întemeiază în credinţă. Domnul nostru Iisus Hristos ne pune în atenţie faptul că fiecare dintre noi, împlinind cuvintele Lui, ne întemeiem o casă, o casă duhovnicească, în care apoi locuieşte Domnul Hristos. Casa aceasta duhovnicească, având-o în vedere Sfântul Vasile cel Mare şi apoi Sfântul Petru Damaschin, spune că trebuie să fie întemeiată pe pământ bun, pe pământ statornic, pentru că se întâmplă uneori ca cineva, neavând în vedere casa duhovnicească pe pământ bun… pentru că se întâmplă ca uneori chiar o casă materială să se dărâme dacă nu e construită pe un teren solid. Aşa se întâmplă în viaţa materială, dar se întâmplă şi în viaţa duhovnicească. Casa duhovnicească trebuie să fie întemeiată pe pământul răbdării. Avem trebuinţă de răbdare pentru a înainta în viaţa duhovnicească. Şi pe acest pământ al răbdării trebuie pusă temelia credinţei. Temelia este de fapt Hristos, deoarece credinţa face legătura între sufletul credincios şi Domnul Hristos. Deci Hristos să intre în inimile noastre, Hristos să-şi găsească locaş în noi prin credinţă. Cine n-are credinţă n-are legătură cu Domnul Hristos, nu-l poate avea pe Domnul Hristos în suflet. (arhim. Teofil Părăian, Gânduri care duc la cer)