Credinţa şi încrederea în Hristos Domnul

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare - Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat. 

În cea de-a 9-a duminică de după Rusalii, Sfânta Biserică ne poartă în­țelept - prin intermediul Evangheliei - pe întinderile Mării Galileii, o mare de data aceasta învolburată, agitată, cuprinsă de valuri înalte, la a patra strajă din noapte. Generic, Evanghelia este numită Potolirea furtunii sau Umblarea pe mare, pentru că ­firul ei narativ asta ne expune. Iar tabloul zugrăvit magistral de evanghelistul Matei, în capitolul XIV al Evangheliei sale, acolo unde este încadrată pericopa, ne este foarte cunoscut. După ce în pustiu Mântuitorul a săturat din cinci pâini și doi pești peste cinci mii de suflete, le poruncește ucenicilor să plece de cealaltă parte a mării, până când El va da drumul mulțimilor. Ucenicii Îl ascultă, urcă în corabie și pornesc neșovăielnic spre celălalt țărm. Doar că se înnoptează, vântul le e potrivnic și marea devine tot mai agitată. Mântuitorul se apropie însă de corabie, mergând pe apă ca pe cărările Galileii, înspăimântându-i și mai mult pe ucenicii deja speriați de valuri, care credeau că văd o nălucă. Și aici intervine episodul fascinant al dialogului Mântuitorului cu Petru, episod care transformă Evanghelia Potolirii furtunii în Evanghelia Credinței și a Încrederii, respectiv a necredinței și a neîncrederii.

Dacă facem un scurt exercițiu de memorie și privim retroactiv pericopele evanghelice ale duminicilor de după Rusalii, vedem că evanghelistul Matei, autorul comun al acestora, ne expune prin ele parte din învățătura Mântuitorului, mai ales în primele trei duminici ale Octoihului, dar și o impresionantă serie de minuni săvârșite în Galileea, în principal vindecarea slugii sutașului, a demonizaților din Gadara, a slăbănogului din Capernaum, a orbilor și a mutului din aceeași cetate, înmulțirea peștilor și a pâinilor în pustiu și, în sfârșit, umblarea pe mare, potolirea furtunii în pericopa Duminicii a 9-a de după Rusalii, pe care o numeam a credinței și necredinței, a încrederii și neîncrederii. Iar în sus­ținerea acestei interpretări nu putem detașa Evanghelia de azi de cele ale duminicilor care au precedat-o și, anticipând puțin, chiar de cea a duminicii viitoare în care Îl vom vedea pe Hristos vindecând un lunatic. Și în urma acestei vizualizări de ansamblu, nu putem să nu identificăm drept element comun al expunerilor evanghelice prezența unei stări pe cât de ușor de afirmat, pe atât de greu de însușit și demonstrat: starea de credință, în vasta ei ­manifestare.

Credinţă, credincioşie şi încredere 

Rolul credinței în susținerea minunilor expuse în aceste pericope este ușor de identificat. Sluga sutașului se vindecă prin credința acestuia. Slăbănogul din Capernaum primește iertare de păcate pentru credința prietenilor săi. Cei doi orbi care Îl întâmpină pe Hristos numindu-l Fiu al lui David încep să vadă datorită propriei lor credințe: După credința voastră fie vouă. Chiar și demonizații din Gadara sunt martorii unei paradoxale și indirecte mărturisiri de credință a demonilor din ei. O mărturisire însă care în proximitatea pericopei de azi ne provoacă să vorbim despre o delicată distincție între credință, credincioșie și încredere. În încercarea de a o înțelege, ne vom întoarce pe marea învolburată a Galileii, acolo unde Hristos se apropie de ucenici, călcând liniștit și liniștitor deopotrivă printre valuri.

Să ne amintim că evenimentul are loc după o serie impresionantă de minuni, la a căror săvârșire au fost prezenți și apostolii. Între acestea, învierea fiicei lui Iair, care l-a avut martor pe însuși Petru. De­sigur, atunci când Petru L-a văzut pe Iisus umblând pe ape, el și-a amintit de toate aceste minuni. Și a știut că Cel care le-a săvârșit îi poate da și lui putere să învingă firescul gravitației. De aceea îi spune: Doamne, dacă ești Tu, porun­cește-mi să vin la Tine. Petru crede în Hristos. În urma tuturor celor văzute și auzite, știe că Învățătorul lor este Hristosul. O va mărturisi două capitole mai târziu, când îi va răspunde Acestuia: Tu ești Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei, 16, 16). Are și încredere în El. Atât de mare, încât știe că dacă îi va porunci - și termenul poruncă este foarte important aici, să îl reținem - îi va da și putere să o facă. Nu îi spune Mântuitorului cheamă-mă la Tine, ci zice poruncește-mi să vin. Are totală încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care nu e absurd în nimic. Nu poruncește săvâr­șirea unor lucruri dincolo de puterile noastre de a le săvârși. Așadar, cere porunca. O primește. Vino! Coboară din barcă și începe să umble pe mare. Ce tablou minunat! Dumnezeu și Petru printre valuri. Doar că valurile erau prea mari. Credința lui Petru în dumnezeirea lui Hristos și încrederea sa extraordinară în grija acestuia - să realizăm totuși dimensiunea reală a stării sale, când într-adevăr coboară din barcă - pălesc în fața valurilor. Au fost oare prea slabe sau au fost insuficiente? Ce i-a lipsit lui Petru? Și de ce nu a potolit Hristos marea, înainte de a-l chema pe Petru la Sine? Știa doar bine că se va afunda. Știa, căci El le știe pe toate.

Petru era mânat de credința în Hristos și susținut de încredere în grija Acestuia. Îi lipsea însă credincioșia, acea treaptă ultimă a credinței, care o desăvârșește. La o lectură atentă a pericopei, înțelegem în coborârea sa din corabie o pornire personală, pentru că egoistă poate fi puțin prea mult. El merge spre Hristos pentru a se convinge că nu e nălucă. Pentru a se liniști pe el. Pentru a beneficia apoi din plin de darul minunii. Nu de dragul de a fi cu El. Nu dezinteresat, așa cum ar fi trebuit să fie. Eul lui Petru stă la baza pornirii sale. Întru totul la fel cu eul lui Toma, care după Înviere vrea să pună mâna pe Hristos, pentru a crede. Și când într-adevăr umblă pe ape, eul își dovedește nimicnicia. Petru se afundă. Credința, trecută prin proba afilierii desăvârșite la iubirea lui Hristos, se arată palidă și neîmplinită. Acesta e momentul în care Petru înțelege că trebuie să fie credincios. Îl vede pe Dumnezeu lângă El și strigă: Doamne, scapă-mă! Își vine în ­fire precum fiul risipitor. Înțelege că din vâltoarea eului, din furtuna grijilor și a nerenunțării la sine, doar Tatăl ceresc te poate salva. De aceea Îl cheamă nu ca pe un împreună biruitor al naturii, ca pe un împreună călcător pe valuri, ci ca pe un stăpân: Doamne. Tatăl iubitor este perceput deopotrivă ca Tată stăpânitor. Iar stăpânitorului trebuie să îi slujești cu credincioșie. În stăpânitor trebuie să crezi, să ai încredere și să îi fi credincios, supus adică. Petru își vine în fire și își asumă pe lângă starea de fiu pe cea de argat. Credincioșia este starea de argat. Aceasta este prima venire în fire a lui Petru. Umanitatea lui se va arăta iar în timpul patimilor, când se va lepăda rușinos de Tatăl. Dar va redeveni argat, până la asumarea morții pentru Tatăl-Stăpân.

Icoană a pocăinţei

Umblarea, afundarea și ridicarea lui Petru din mare se constituie pentru noi, fii rătăcitori, în icoană desăvârșită a pocăinței. Credința, încrederea și credin­cioșia rezonează perfect cu conștien­tizarea stării ne naufragiat, nevoia de ajutor în naufragiu și în mod deosebit hotărârea de a naviga în apele Domnului, biruitorul vânturilor și al valurilor, care îl ascultă și ele ca pe un Stăpân. Adesea suntem amăgiți cu ideea că pentru mântuire e de ajuns să crezi în Dumnezeu. Diavolii din Gadara Duminicii a 5-a după Rusalii ne arată însă că și ei cred. Poate mai mult decât noi. Chiar se cutremură, spune Apostolul Iacov (Iacov 2, 19). Iar Petru ne arată azi că, fără credincioșie, credința nu este mântuitoare.

Să ne liniștim așadar sufletele în fața furtunii lumii acesteia, ascultând și înțelegând printre valuri cuvintele Domnului: În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Să nădăjduim în ajutorul Său pentru a-i împlini poruncile, să știm că El ne dă putere să mergem pe mare și fascinați de iubirea sa stăpânitoare să putem afirma împreună cu Petru și ceilalți ucenici: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu (Matei 14, 33).