Credinţă şi Înviere

Sfântul Grigorie Palama nu îşi menajează adversarii atunci când e vorba de adevărurile de credinţă. Nu utilizează o falsă diplomaţie nici când e vorba de coordonatele vieţuirii creştine. Cuvântul său e percutant şi lipsit de artificii retorice. Mesajul, mai ales în Omiliile rostite în partea finală a vieţii, este o dezvăluire a tainei celei negrăite a veacului viitor.

Vorbind despre credinţă şi relaţia ei cu realitatea Învierii, Sfântul Grigorie Palama precizează într-una din Omiliile sale: "Marele Pavel, arătând sfinţenia şi folosul de obşte al credinţei şi vestind faptele, răsplătirile, roadele şi puterea acesteia, spune că de la acestea se face început al veacurilor, nefiind ceva mai vechi decât acestea. Căci zice: "Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile, prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd". (Evrei 11,3 ). Sfârşit al veacurilor este însă Învierea cea a toată lumea, care va să vină, şi desăvârşirea sfinţilor care urmează acesteia, căci decât aceasta nimic nu e mai desăvârşit". Se observă gradaţia: credinţa este începătoare a veacurilor, cea care conduce apoi spre starea de Înviere, starea cea mai desăvârşită. Credinţa este cel mai vechi fundament al relaţiei om - Dumnezeu, dar rolul ei este să ducă la desăvârşire. Nu este nimic mai vechi decât credinţa, dar nu este nimic mai desăvârşit decât Învierea şi starea de sfinţenie. Credinţa nu poate rămâne la nivelul declarativ. Relatia cu Dumnezeu prin credinţă, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, trebuie să fie dezvoltată în direcţia îndumnezeirii şi a moştenirii vieţii celei veşnice. Lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului nu este supusă condiţionărilor de nici un fel. Dumnezeu dăruieşte mai mult decât poate cuceri omul singur Acesta este mesajul multor fragmente din scrierile Sfântului Grigorie. Hristos lucrează cu şi prin oameni, dar lucrarea sa depăşeşte limitele impuse de condiţia noastră de făpturi limitate. Credinţa e necesară creşterii noastre în Dumnezeu, dar lucrarea lui Dumnezeu depăşeşte limitele credinţei omeneşti. Propriu-zis, credinţa noastră nu Îl poate obliga pe Dumnezeu. Acest lucru nu înseamnă diminuarea rolului credinţei - extrem de important -, ci sublinierea faptului că Dumnezeu lucrează depăşind graniţele raţiunii omeneşti, în coordonate care nu pot fi cuprinse de om. Însă în aceste coordonate Dumnezeu dăruieşte infinit mai mult decât ar putea cuceri omul de unul singur. Reluăm în această prezentare un fragment în care observăm cum îşi fundamentează Sfântul Grigorie credinţa în Înviere, devenind el însuşi temei al tăriei în credinţă a multora : "Hristos, pe Cruce fiind, pe mulţi a înviat, şi aceştia s-au şi arătat multora. Dar peste toate, după moartea Sa pe Cruce pentru noi, a înviat El Însuşi, ba mai mult, a treia zi a ieşit (din mormânt), făcându-Se începător al vieţii celei veşnice. Căci toţi ceilalţi, deşi au înviat, iarăşi s-au supus vieţii noastre pieritoare. Hristos însă a înviat din morţi şi "moartea nu mai are stăpânire asupra Lui" (Rom. 6, 9). De aceea, Hristos singur "S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiţi" (I Cor. 15, 20), adică a celor credincioşi, şi a celor care s-au mutat de aici întru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice. Aşadar, "S-a făcut începătură a (învierii) celor adormiţi" şi "Cel Întâi născut din morţi", şi ne-a binevestit şi ne-a încredinţat nu despre viaţa aceasta a noastră, cea pieritoare şi stricăcioasă, care se conduce prin suflarea cea de viaţă, ci despre viaţa cea pregătită nouă, întru nădejdi, îndumnezeită, nemuritoare şi veşnică. Căci această viaţă (cea veşnică, n.tr.) este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El". Darul unic primit de la Hristos Hristos face omului darul vieţii veşnice: "Căci această viaţă este darul Lui, cu adevărat cel mai vrednic de El." Drumul omului spre această viaţă veşnică trece însă prin tensiunea continuă a relaţiei Dumnezeu - om - semeni. Această relaţie se caracterizează prin necesitatea omului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin independenţa absolută, specifică lui Dumnezu. Este vorba aici de taina comuniunii personale, marcată de specificitatea relaţiei libere între Dumnezeu şi om: Dumnezeu ar putea acţiona oricând în folosul omului, dar acceptă aşteptarea, tocmai pentru a-l mobiliza pe om spre deschiderea iubitoare faţă de celălalt si faţă de Domnul său. Credinţa care duce la Înviere trebuie să se concretizeze în fapte: "Căci dacă nu numai că vom fi miluiţi de Dumnezeu şi vom primi atâtea faceri de bine (de la El), încât nici nu este cu putinţă a le număra, dar încă şi arvună primim de la El - că vom lua răsplata cu bună măsură şi potrivit stăruinţei în fapta cea bună, lucrată faţă e aproapele -, de ce nu alergăm către aceasta, cu toată puterea? De ce nu ne punem însăşi viaţa unul pentru altul, dacă trebuie, după chipul Stăpânului, ca să luăm în schimb viaţă veşnică de la El? Dar şi aceasta ne este de folos: dacă probabil nu (ne putem pune viaţa, n.tr.) unii pentru alţii, însă (putem să ne jertfim viaţa, n.tr.) pentru Acela Care S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru noi, nu numai ca răscumpărare, ci şi ca pildă şi învăţătură practică, cu totul neasemuit mai înaltă decât orice faptă, cuvânt şi minte". Dragostea face din multe una Contextul social nu deschide mereu calea jertfei pentru celălalt într-o manieră capitală. Rămâne în acest caz posibilitatea dăruirii vieţii întregi lui Dumnezeu, şi implicit şi semenilor, în alte moduri complexe, care integrează viaţa de zi cu zi. Probabil Sfântul Grigorie Palama face aici aluzie şi la viaţa monahilor isihaşti, care, fugind de lume, nu aveau cum să îşi dea viaţa, la modul concret, pentru aproapele. Jertfa lor în Hristos, întâlnirea lor reală cu Hristos compensează însă, şi chiar depăşesc diferitele modalităţi sociale de "a-ţi pune viaţa pentru aproapele". În fond, monahul este cel care este răstignit lumii, dar şi cel care se răstigneşte pentru lume. Sfântul Siluan Athonitul concentrează această idee, spunând că monah este cel ce se roagă pentru lumea întreagă. Suferinţele lumii întregi rezonează dureros în cel care primeşte prin rugăciune taina unirii cu Dumnezeu, prin harul Său necreat. Iată aşadar cum credinţa trebuie să ducă la unirea cu Dumnezeu, în dragoste, prin pătrunderea în taina Învierii: "Căci este propriu dragostei să facă din cele multe una. Dragostea unirii conjugale pare a avea ceva asemănător. Se spune că omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi cei doi vor deveni un trup, dar un singur trup, nu şi un singur suflet. Dimpotrivă, unirea lui Dumnezeu cu cei care sunt vrednici, unire care depăşeşte în perfecţiune orice altă unire, este singura care, într-un mod supranatural, îmbrăţişează şi uneşte pe cei ce se iubesc într-o singură realitate".