„Creştinii să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră...“

Bătrâneţea a adus cu sine o boală teribilă pentru Galerius, poate cel mai aspru persecutor al creştinilor din perioada primelor patru secole. Se pare că împăratul roman a fost afectat de o formă severă de cancer, care s-a extins rapid, provocându-i dureri atroce. Cu şase zile înainte de moartea sa, Galerius a emis un edict prin care permitea creştinilor să îşi exercite propria religie şi înceta astfel prigonirea îndelungată a credincioşilor nevinovaţi.

 

Edictul integral al împăratului Galerius este redat în lucrarea lui Lactanţiu intitulată „Despre moartea persecutorilor“. De altfel, Lactanţiu este cel care ne oferă cele mai multe detalii nu doar despre edict, ci şi despre starea de sănătate a lui Galerius şi momentele în care aceasta s-a înrăutăţit brusc. Asemănarea între descrierea evoluţiei cancerului generalizat la Galerius şi cea a unei boli asemănătoare a conducătorului Antioh al IV-lea Epifanes relatată în cea de-a doua carte a Macabeilor este destul de mare, ceea ce ne face să credem că Lactanţiu a dezvoltat o portretizare oarecum imaginară a situaţiei respective. Cu toate acestea, este de puţin interes dacă Galerius a suferit de o boală sau a avut o lungă agonie datorată unei otrăviri constante. Ceea ce ne interesează în primul rând este conţinutul faimosului său edict, despre care mulţi cercetători au considerat că este o anticipare a celui de la Mediolanum, promulgat în anul 313. Iată ce precizează edictul lui Galerius. „Între celelalte hotărâri pe care le-am luat întotdeauna în interesul şi spre binele statului, noi hotărâserăm mai înainte să îndreptăm toate problemele după legile vechi şi disciplina publică romană şi să veghem ca până şi creştinii, care au părăsit religia strămoşilor lor, să revină la sentimente mai bune“ (apud Lactanţiu, „Despre moartea persecutorilor“, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iaşi, 2011, p. 121). În primele rânduri ni se precizează un aspect pe care îl cunoaştem deja foarte bine, şi anume perioada intensă de reformare a societăţii romane, atât din punct de vedere administrativ, cât şi religios. Galerius utilizează aici un argument vechi de prigonire a creştinilor: respingerea de către aceştia a închinării la zeii păgâni. Acest argument nu era sustenabil din multe puncte de vedere. În primul rând, însăşi societatea romană se dovedea extrem de tolerantă cu noii „zei“ care apăreau în diferite provincii ale imperiului sau care erau introduşi în cadrul panteonului după cucerirea de noi teritorii. Cu toate acestea, respingerea tuturor acestora în bloc părea un act de nebunie, deşi adepţii cultului mitraic din Persia posedau o viziune care părea monoteistă şi pe care romanii care erau convertiţi la această credinţă au început să o îmbrăţişeze la începutul secolului al IV-lea. În pofida atitudinii schimbătoare din punct de vedere religios a societăţii romane, Galerius considera în continuare că dreptcredincioşii creştini nu reprezentau nimic altceva decât o sectă exclusivistă şi periculoasă, care submina credinţa „tradiţională“ păgână, oricare ar fi fost aceasta. 

Substratul politic al persecuţiei îndreptate împotriva creştinilor reiese din al doilea pasaj al edictului, unde se precizează următoarele: „Având în vedere faptul că, din anumite raţiuni, aceştia au fost cuprinşi de o anumită încăpăţânare şi posedaţi de o atât de mare nebunie încât, departe de a urma obiceiurile înaintaşilor lor - obiceiuri care fuseseră poate stabilite de propriii lor părinţi -, şi-au făcut pentru ei înşişi, după propria voinţă şi după bunul lor plac, legi pe care le respectau şi prin care în diferite locuri se întruneau o mulţime de oameni de diferite feluri. În sfârşit, după publicarea edictului nostru, care le ordona acestora să se conformeze vechilor obiceiuri, mulţi s-au supus de teama primejdiei, mulţi au fost tulburaţi de tot felul de chinuri“ (apud Lactanţiu, p. 121). Galerius induce din nou aici ideea unei subminări din partea creştinilor, de data aceasta de sorginte politică şi socială. Creştinii erau prezentaţi drept o sectă periculoasă care îi separa din punct de vedere social pe propriii membri de majoritatea cetăţenilor, oferindu-le acestora o serie de legi proprii. Galerius afirmă că mulţi credincioşi ar fi apostaziat de frica chinurilor, dar este contrazis de mărturiile istorice care atestă şi o mulţime de martiri, oameni ce au refuzat cu tărie orice compromis neconform cu credinţa pe care o mărturiseau. De altfel, el se vede nevoit să precizeze acest fapt în continuarea edictului său.

În cele din urmă, Galerius este constrâns de împrejurări să ofere şi o explicaţie plauzibilă pentru decizia sa de a interzice persecutarea populaţiei creştine a Imperiului Roman. „Dar fiindcă foarte mulţi au rămas în aceeaşi stare şi am văzut că aceştia nu îşi mai arată faţă de zei cultul şi respectul cuvenit şi nu îl mai cinstesc nici pe Dumnezeul creştinilor, ţinând seama de infinita noastră bunătate şi luând în considerare obiceiul nostru statornicit potrivit căruia noi obişnuim să acordăm iertare tuturor, am decis că iertarea noastră trebuie să acţioneze şi în cazul lor, ca să poată exista din nou creştini şi să-şi ridice lăcaşurile lor de adunare, aşa încât să nu mai întreprindă nici un act contrar ordinii stabilite“ (Lactanţiu, pp. 121-123). Galerius îşi arată „bunăvoinţa“ faţă de creştini printr-o declaraţie cât se poate de vicleană. El afirmă aici că există prea mulţi creştini care s-au lepădat atât de zeii păgâni, cât şi de propriul Dumnezeu (!), fapt ce ar conduce de fapt la o destabilizare socială nedorită de conducerea romană. După ce Galerius îi silise să apostazieze, se declara îngrijorat de soarta apostaţilor! Împăratul roman nu se dezminte nici acum prin atitudinea sa ambivalentă, veşnic pregătită să distorsioneze aspectele reale ale lucrurilor. Totuşi, chiar şi minţii sale diabolice îi scapă un element important: dacă un apostat se lepădase deja de propriul Dumnezeu, cum se putea întoarce la El cu atâta uşurinţă? Ce preţ punea autoritatea romană pe oameni care se dovediseră atât de uşor de manipulat şi influenţat?

În realitate, acest edict emis de Galerius numai din cauza bolii sale avansate era o rugăminte indirectă adresată creştinilor pentru vindecarea sa. „În consecinţă, în urma iertării pe care le-am acordat-o, creştinii vor trebui să se roage Dumnezeului lor pentru sănătatea noastră, a statului şi a lor personal, încât statul să se menţină peste tot nevătămat, iar ei să poată trăi în siguranţă în casele lor“ (Lactanţiu, p. 123). Galerius le asigură creştinilor propria sa „iertare“, deşi ne este greu să ne gândim la vreun motiv plauzibil pentru care credincioşii aveau nevoie de aceasta. În schimb, el cere rugăciunile creştinilor, ştiind situaţia sa dificilă, efectiv disperată. La şase zile distanţă, Galerius se stingea din viaţă şi, astfel, creştinii puteau răsufla uşuraţi pentru prima dată după o lungă perioadă de timp. Însă persecuţiile nu se încheiau aici.