Creștinismul, „știința îndumnezeirii omului”

Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, „Sfântul Ardealului”, a aprofundat în cuvintele sale duhovnicești, de o intensă adâncime, adevărurile esențiale ale credinței și ale vieții creștine. Radiografiile și analizele sale vizează reformarea morală a lumii și transformarea ontologică a omului, înduhovnicirea vieții, în scopul desăvârșirii sau al îndumnezeirii.

Omul a fost creat de către Dumnezeu spre fericirea veșnică, pe care și-o câștigă prin asemănarea cu Părintele său ceresc, pe calea virtuților creștine, culminând în iubire. Dacă fiecare virtute dă chip lui Hristos, sălășluit în mod minunat, în adâncurile sufletului creștin, prin Taina Sfântului Botez, păcatul reprezintă un „complot” al omului cu diavolul, împotriva Creatorului.

Credința creștină, așa cum învăța Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, prin cuvânt, prin faptă și prin pildă, nu este o teorie sau o filosofie, ci viață în Hristos, urmare a Mântuitorului, spre răsplată veșnică. Ea nu vizează aspectele exterioare ale lumii și ale vieții umane, ci pătrunde în însăși esența vieții și în adâncurile sufletului omenesc. Creș­tinismul, considera Sfântul Arsenie, nu este o doctrină re­acțio­nară, de exterior, care să reglementeze doar cadrele din afară ale vieții, ci este „o con­cepție revoluționară de adânc al ființei omenești” (Părintele Arsenie ­Boca, Scrieri inedite, Editura Charisma Deva, 2019, p. 86), vizând transformarea ontologică, transfigurarea profundă a omului, înduhovnicirea și pnevmatizarea materiei și a lumii, cople­șirea elementelor fizice: trup și lucruri, de către spirit.

Ontologia omului nu se află în propria sa existență, ci în Arhetipul său - Dumnezeu Iubire. Prin Sfânta Taină a Botezului, Hristos Se sălășluiește în adâncul de taină al sufletului creștinului, aștep­tând din partea acestuia lucrarea virtuților și împlinirea faptelor bune, mântuitoare. Prin Botez, Dumnezeu este sădit în structura noastră spirituală, devine prezent latent sau virtual în profunzimile vieții noastre duhovnicești, aș­teptând împreuna noastră lucrare. La rândul său, omul este altoit cu un „Om-Dumnezeu”, rodind florile virtuților, pe măsura ne­voințelor sale.

Prin tot ceea ce face în viața lumii și a noastră, Dumnezeu urmărește „înțelepțirea noastră și mântuirea lumii” (Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împă­răției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 2006, p. 102). Vocația omului o constituie „trăirea învățăturii creștine, în toată adâncimea ei și în toată sinceritatea noastră” (Cărarea Împărăției..., p. 9), „creșterea sa în dimensiunile spirituale (conferite de jertfa înțe­leasă - deci acceptată), a bărbatului desăvârșit Iisus Hristos. Deci desăvârșirea este finalitatea noastră - cu poruncă - dacă este cine să priceapă și să se angajeze” (Cărarea Împărăției..., p. 147).

Mântuirea este harul locuirii și al lucrării lui Dumnezeu în sufletul creștinului și, prin acesta, asupra întregii lumi, împreună lucrare a darului cu nevoința personală. Creștinismul devine, astfel, „știința îndumnezeirii omului” (Scrieri inedite..., p. 373).

Omul între „nostalgia paradisului” și „mirajul neantului”

După primirea Tainei Sfântu­lui Botez, în fața sufletului creș­tin se deschid două căi: o cale largă și lată, „cât fața pământului întreg”, și o altă cale, îngustă și suitoare, „cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece” (Cărarea Împărăției..., p. 540). Cea largă este o cale a păcatului și a pierzării, cea strâmtă și cu necazuri este calea desăvârșirii creștine, pe care se angajează ostenitorii iubitori de mântuire.

Cei care merg pe calea lată „pentru Dumnezeu sunt morți, deși lor li se pare că trăiesc, dar sunt numai trupuri” (Cărarea Împărăției..., p. 14.). Cei care, însă, luptă cu încordare împotriva păcatelor sunt vii înaintea Lui. Între cele două categorii de oameni se află „figuranții în creș­tinism” (Scrieri inedite..., p. 380), cei „căldicei”, precum îi numește Sfântul Apostol Pavel (Apoc. 3, 15).

Dacă descoperirea și cultivarea adevăratei vieți spirituale reprezintă împlinirea vocației autentice a ființei umane, înaintarea pe calea păcatelor și a patimilor duce la înnebunirea omului și la satanizarea lumii (Scrieri inedite..., p. 69).

Radiografiind lăuntric lumea contemporană și privind profund în sufletul omului, Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop considera că, în vremuri precum sunt cele în care trăim, „trebuie să propovăduim din nou încrești­narea oamenilor” (Scrieri inedite..., p. 153).

Viața duhovnicească - angajare existențială în Adevăr

Rezumând practic programul de viață creștină, marele duhovnic recomanda: 1. oxigen (o viață trăită într-un mediu curat); 2. glicogen (un mod de alimentație cumpătat); 3. păstrarea hormonilor (un stil de viață trupească înfrânat); 4. somn (șase ore de somn continuu, într-un interval de 24 de ore, pentru refacerea fizică și psihică); 5. concepție de viață creștină (Scrieri inedite..., p. 307).

Pentru a trăi viața în profunzimile ei spirituale, învăța „Sfântul Ardealului”, ne trebuie o concepție de viață - ne trebuie Adevărul” (Scrieri inedite..., p. 162). Viața duhovnicească presupune, în mod fundamental și exis­tențial, „angajarea exis­tențială în Adevăr. Adică să devii martor pe viață și pe moarte al Ade­vărului” (Scrieri inedite..., p. 163).

În acest proces moral dinamic, Hristos Domnul nu este doar „o persoană istorică sau numai o ființă metafizică, ci e o persoană real-spirituală contemporană și implicată în viața fiecăruia din noi” (p. 84), ci este „împreună călător și ajutor” (Scrieri inedite..., p. 27) cu nevoitorul, în eforturile lui de îmbunătățire spirituală.

Căile de descoperire ale acestei prezențe divine din profunzimile vieții și din adâncurile sufletului creștin sunt: prin Pronie, adică prin binecuvântările pe care le revarsă asupra omului; sau prin Judecată, adică prin necazurile și încercările cu ajutorul cărora caută să îi arate greșeala păcatului, să îi redescopere calea Adevărului, să îl întoarcă spre ea și să îl statornicească în aceasta (p. 386).

În mod concret, Sfântul Cuvios Arsenie, în deplină fidelitate față de învățătura ascetico-mistică a Bisericii răsăritene, în mod deosebit în exprimarea ei filocalică, învăța că Îl putem descoperi pe Hristos: 1. în poruncile Sale, 2. acoperit în Tainele Sale, 3. nevăzut în orice cruce a vieții și 4. în Biserică. Atunci când Îl găsim pe Hristos, „ne găsim pe noi în­șine, destinul (rostul) și veșnicia noastră” (Scrieri inedite..., p. 53).

Hristos Domnul îl cheamă pe om către viața cea adevărată și spre mântuire prin șapte glasuri sau surle: 1. Chemarea lăuntrică a conștiinței; 2. Chemarea din afară a cuvântului, prin glasul preoților; 3. Chemarea prin necazurile vieții, prin toată strâmtoarea, beteșuguri și pagube, războaie, cutremure, foamete;
4. Chemarea prin necazurile morții, „anarhia sau secera morții peste toți oamenii de pe fața a tot pământul” (Scrieri inedite..., p. 129); 5. Chemarea prin semne mai presus de fire; 6. Chemarea prin chinurile de pe urmă de la Antihrist; 7. Chemarea din partea lui Dumnezeu Însuși la Judecata de pe urmă (Cărarea Împărăției..., pp. 86-87).

Din bogata sa experiență cu sufletul omenesc, Sfântul Arsenie observase că faptele omului „se înscriu în mai multe «locuri»: în soarta personală, în a urmașilor, în mediul social prezent și viitor și în mediul cosmic, producând «efecte matematice»” (Scrieri inedite..., p. 389). Eliberarea de aceste efecte individuale, comunitare și cosmice, prezente și viitoare, nu se poate realiza decât prin descoperirea și conștientizarea cauzelor care le-au produs, înfrânarea de la ele și îndreptarea vieții, prin pocăință.

Crucea - „taina mântuirii”; durerea - „dascălul înțelepciunii”

Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop observa că „unii învață din căderi, alții trăiesc în ele” (Scrieri inedite..., p. 405). Cei mulți, care se abat pe calea largă a păcatelor și a patimilor, Îl descoperă pe Dumnezeu prin intermediul încercărilor și al necazurilor, al bolilor și al suferințelor trupești și spirituale, pe calea Judecății sau a „pătimirilor fără de voie”.

Pentru aceștia, necazurile sunt forme ale „milei lui Dumnezeu” și pot avea mai multe forme:
I. Beteșugurile trupului, 1) din lipsa postului; 2) din naștere; 3) din desfrânare; II. Vrajba în casă, din păcate; III. Pagubele în curte și în vite; IV. Copii îndărătnici, neascultători, necre­dincioși, desfrânați; V. Copiii lepădați, al căror glas strigă răzbunare; VI. Din mânie (pp. 95-96).

Aceste necazuri vin „1. fie ca să plătim greșelile noastre; 2. fie ca să ne apere de altele, pe care, altfel, le-am face; 3. fie ca dar de la Dumnezeu, ca lui Iov și sfinților; 4. fie ca ultim cuvânt al sfinților către lume, prin care ei - Cel din ei - și prin ei, biruie lumea (p. 392).

Greutatea crucii fiecăruia depinde de mulțimea și de greutatea păcatelor săvârșite (p. 47). În crucea personală, considera duhovnicul iscusit, se ascunde taina mântuirii fiecăruia (p. 46). Prin aceasta, Dumnezeu ne cheamă să ne lepădăm de păcatele în care trăim sau, cum atât de adânc spunea Sfântul Arsenie, în suferințele sale, „omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri și Dumnezeu se roagă de om să-și schimbe purtările” (Cărarea Împărăției..., p. 90).

Cel mai adesea, însă, omul fuge de suferințe și de încercări și se adâncește și mai tare în plăceri, crezând că ele sunt capabile să îi îndepărteze durerea sau, cum explica Sfântul Arsenie, „noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăția, cum să ne ascundem păcatele și să strigăm în gura mare ce cruce grea avea de dus în căsătorie, în obligații, în meserie, în viață. Ne numim creștini, dar ducem crucea târâș și-am fi buni bucuroși să scăpăm de ea” (Cărarea Împărăției..., p. 46).

Din acest motiv, îndemnul Sfântului Cuvios era: „Rabdă ceea ce ai, că pe dreptate ai” (Scrieri inedite..., p. 385).

Eliberarea de povara păcatelor și de durerea suferințelor trupești și sufletești nu poate veni decât în Biserică și prin intermediul preoților, căci, spunea Sfântul Cuvios Arsenie de la Prislop, „pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obștea Bisericii, ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoți, ucenicii Săi văzuți, trimiși de El în fiecare rând de oameni. Căci au zis Părinții de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmași, unul după altul. Iar vrăjmașii mântuirii sunt aceștia: lumea, trupul și diavolul” (Cărarea Împă­răției..., p. 18).

Biserica, spunea Sfântul Cuvios Arsenie, este „corabia mântuirii”, iar „patrafirul este ușa” către pocăință, mântuire și sfințire (Scrieri inedite..., p. 96).

Astfel, dacă nu reușim să descoperim frumusețile și profunzimile vieții duhovnicești autentice, prin darurile pe care Dumnezeu le revarsă necontenit asupra noastră, le vom trăi și simți prin necazurile pe care le vom înfrunta, în „topitoarea sufe­rințelor” (Scrieri inedite..., p. 11). Dacă cei înțelepți se întorc la Dumnezeu prin pocăință, încă din „dimineața vieții”, cei care trăiesc în păcate Îl vor descoperi spre „seara vieții”, prin dreptatea Sa dumnezeiască (Cărarea Împărăției..., p. 114).

Însă, atât cei dintâi, cât și cei din urmă, „după Răstignire, așteptăm o Înviere” (Scrieri inedite..., p. 47).