Crezul a apărut din nevoia Bisericii de a-şi preciza învăţătura

Părintele profesor universitar Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie "Justinian Patriarhul" din Bucureşti, a acordat un interviu postului Radio TRINITAS pe tema Simbolului niceo-constantinopolitan (Crezul). Răspunsurile sunt menite să edifice orice credincios şi să răspundă eventualelor nelămuriri pe care le-ar putea avea asupra articolelor din Simbolul de credinţă. Interviul, realizat de pr. Ciprian Apetrei, a fost difuzat în cadrul emisiunii Dialogurile Trinitas. Redăm câteva fragmente.

Pr. Ciprian Apetrei: La baza Mărturisirii noastre de Credinţă Ortodoxă stă Simbolul niceo-constantinopolitan. Cu alte cuvinte, tema pe care o alegem astăzi este "Crezul ortodox, fundamentul Ortodoxiei credinţei noastre". E adevărată afirmaţia sau nu? Pr. prof. Ştefan Buchiu: Da, este foarte adevărată pentru că Ortodoxia credinţei trebuie păzită, trebuie păstrată cu consecvenţă şi pentru aceasta Biserica a luptat veacuri de-a rânduri. Pentru că în primul veac, veacul apostolic, au apărut ereziile, adică interpretări greşite, eronate, ale Cuvântului Sfintei Scripturi şi ale adevărului evanghelic în general. Şi atunci, Biserica s-a văzut nevoită să ia poziţie de fiecare dată când Sfânta Scriptură nu era corect înţeleasă. Ereziile cu privire la Mântuitorul Iisus Hristos, acestea sunt cele mai numeroase, apoi erezii cu privire la Persoana Sfântului Duh au provocat de fapt ţinerea celor şapte sinoade ecumenice. (...) De ce avem nevoie noi de o sintetizare a credinţei într-un "Crez" sau într-un "Simbol al credinţei"? Pentru că nimeni nu se poate mântui fără dreapta credinţă şi fără dreapta vieţuire. Iar dreapta credinţă, care o aflăm în paginile Sfintei Scripturi şi în Tradiţia apostolică, este mărturisită la botez prin Sfintele Taine prin care ne mântuim. Dacă am greşit cumva în credinţă, nu ne mai putem împărtăşi de harul lui Dumnezeu, care se acordă prin Sfintele Taine. Şi nu mai putem rămâne nici membri ai Bisericii. Părinte profesor, vă rog să ne explicaţi primul articol: "Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute". În mod firesc, începem mărturisirea credinţei noastre în Dumnezeu, în Dumnezeu cel Întreit în Persoane şi Unic în Fiinţă, cu Persoana lui Dumnezeu Tatăl. Îl mărturisim pe El ca fiind "Creator al cerului şi al pământului", adică al lumii spirituale, al lumii îngerilor şi al lumii văzute. Îl numim în acelaşi timp "Atotţiitorul", pentru că Dumnezeu nu doar le aduce la existenţă cele create, ci le şi poartă de grijă. Prin "Atotţiitorul" deci înţelegem pe Dumnezeu "Proniatorul". Creaţia este nedespărţită de Pronia lui Dumnezeu. Prin aceasta se vădeşte iubirea Lui. Dumnezeu creează numai din libertate, fără să fie determinat de altceva, şi bunătatea sau iubirea lui Dumnezeu însoţeşte creaţia lui până la sfârşit. De aceea spunem că le poartă de grijă. Sigur, este şi Atotputernic Dumnezeu, dar în acelaşi timp nu pierde din vedere toate existenţele create, pentru că are un plan cu ele. A înscris în ele o raţionalitate, adică un sens şi o semnificaţie, şi le poartă de grijă ca în acest sens să se împlinească. Deci, Dumnezeu este activ în istorie. Dumnezeu poartă de grijă umanităţii, şi nu doar a adus-o la existenţă şi apoi se retrage în Transcendenţa Sa. "Atotţiitorul" trebuie înţeles în dependenţa care există de Dumnezeu a celor create. Ele nu există prin sine. Nici îngerii, nici oamenii, nici lumea materială, ci au avut un început şi au nevoie permanent de ajutorul lui Dumnezeu sau harul Lui, cum spunem, care le ţine în existenţă. Dacă Dumnezeu şi-ar retrage harul, aşa cum foarte intuitiv se exprimă în psalmul 103, "Întorcându-ţi faţa Ta", faţa Lui este harul Lui sau providenţa Lui sau purtarea de grijă. Toate se tulbură, pentru că ele nu există cum spuneam prin sine, numai Dumnezeu există prin Sine. Toate îşi au esenţa şi viaţa primită în dar de la Dumnezeu. Când spunem că Dumnezeu este "Atotţiitor" sau "Pantocrator", în limba greacă, înţelegem că ne poartă de grijă, fapt ce exprimă credinţa noastră în Pronia sau Providenţa divină. Nu întâmplător, în turla Bisericii Ortodoxe, în turla principală este Mântuitorul Iisus Hristos înfăţişat sub numele de "Pantocrator". Pentru că de fapt Dumnezeu Tatăl, Care este "Atotţiitorul", le ţine pe toate prin Fiul în Duhul Sfânt. Despre Persoana a Doua a Sfintei Treimi "Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut". Aş dori să segmentaţi acest articol şi să-l explicaţi, pentru că lumea îl spune de multe ori ca pe o poezie, dar e greu de înţeles pentru oricine. Dintr-odată ne dăm seama că învăţătura despre Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, Care se întrupează pentru noi, este mult mai extinsă decât învăţătura despre Dumnezeu Tatăl. Şi trebuie explicată aceasta pentru faptul că despre Persoana lui Dumnezeu Tatăl nu au apărut erezii care să conteste calitatea Lui. În schimb, despre Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătura cuprinsă la articolul 2 până la articolul 7 este mult mai extinsă şi precizează unele lucruri care sigur se află ca bază în Sfânta Scriptură, dar aici sunt nuanţate sau mai bine zis sunt delimitate. Pentru ca nu cumva credinţa să alunece într-o parte sau în alta, spre politeism sau spre monoteismul religiei iudaice. Spunem că noi credem şi mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu veşnic. Şi spunem "născut, iar nu făcut" din Tatăl. Deci, născut din Tatăl în sensul că are Fiinţa Tatălui, prin naştere, nu este o creatură aşa cum ereticul Arie greşit învăţa că Fiul este o creatură, o făptură sau prima dintre făpturile zidite de Dumnezeu Tatăl. A-l situa pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, în rândul făpturilor înseamnă a-I nega dumnezeirea şi atunci înseamnă a nega existenţa Sfintei Treimi. El este născut din Tatăl, şi anume Unul născut, singurul născut, pentru că există Dumnezeu Tatăl din veci şi tot din veci, din veşnicie, are un Fiu. Naşterea este dincolo de timp, este din veşnicie, şi cum spun Sfinţii Părinţi n-a fost o vreme când Tatăl să nu aibă un Fiu, pentru că altfel nu s-ar mai fi numit Tată. Prin El S-au făcut toate. Prin El este adusă lumea la existenţă. Tatăl este numit "Creatorul" în general, însă propriu-zis actul creaţiei îl face întreaga Preasfântă Treime. Şi Dumnezeu Tatăl aduce la existenţă prin Fiul. Aici au înţeles Sfinţii Părinţi şi faptul următor: Fiul este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul exprimă persoana şi lucrarea persoanei. Dumnezeu Tatăl, aducând prin Fiul la existenţă, pune în toate un sens, în toate lucrurile sau o semnificaţie, o raţiune am putea spune. Însă Raţiunea sau Cuvântul Tatălui este Fiul. De aceea, prin El sunt toate aduse la existenţă şi către El se vor îndrepta toate. Aşa cum va spune mai târziu Sfântul Apostol Pavel că "toate vor fi supuse, cele din cer, cele de pe pământ şi cele de sub pământ", pentru că toate îşi au finalitatea în Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Sigur, şi înainte de întrupare, El este centrul creaţiei, dar cu atât mai mult după ce se va întrupa. În articolul al treilea vorbim deja de Întrupare: "Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om". Explicaţi-ne, părinte decan, acest al treilea articol al "Crezului". Trebuie specificat şi următorul fapt, revenind o clipă la articolul doi. Sfinţii Părinţi sinodali au folosit nu doar termeni scripturistici, ci şi termeni luaţi din cultura şi filosofia timpului, pentru a exprima cât se poate exprima în cuvinte omeneşti Taina lui Dumnezeu. Termenul "deofiinţă" sau "omoousios" ştim că i se datorează Sf. Atanasie cel Mare. Şi el nu mai lasă loc de dubii, ca de exemplu cum vor spune unii eretici arieni sau semiarieni că Fiul este asemănător Tatălui sau dintr-o fiinţă asemănătoare şi nu este de aceeaşi fiinţă, din aceeaşi fiinţă. Vedeţi dumneavoastră, în Sfânta Scriptură, la Ioan capitolul 10 spune Fiul, Mântuitorul Iisus Hristos: "Eu şi Tatăl una suntem". Dar nu se specifică exact în ce constă această unitate. Este o unitate morală sau este o unitate ontologică fiinţială? Era necesar ca Biserica să delimiteze clar şi fără echivoc relaţia dintre Persoane. Când spunem "de aceeaşi fiinţă", "omoousios" înţelegem că Fiinţa Fiului este aceeaşi cu a Tatălui şi El primeşte fiinţa din existenţa Tatălui şi, sigur, în mod paradoxal sau antinomic, Tatăl, deşi dăruieşte toată Fiinţa Fiului prin naştere, El păstrează în Sine întreaga fiinţă aşa cum o are şi Fiul concomitent, nu succesiv, concomitent şi în mod deplin. Sigur că este o taină până la urmă care se exprimă supralogic raţional (...). Articolul al patrulea "Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat", apoi al cincilea: Şi a înviat a treia zi după Scripturi" şi al şaselea: "Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui". Întruparea, Răstignirea, Învierea, Înălţarea. Într-un fel, avem ceea ce înseamnă procesul de îndumnezeire a firii umane, în Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Fiul. Aceste articole sunt exacte şi uşor de înţeles, pentru că aceasta a şi urmărit Biserica, dar n-a putut formula Crezul decât pe baza Sfintei Scripturi sau a Revelaţiei dumnezeieşti cuprinse în Sfânta Scriptură şi în Tradiţia apostolică. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, făcută în istorie prin puterea Duhului Sfânt din Sfânta Fecioară Maria, nu ar fi fost suficientă pentru mântuirea noastră. A luat trup şi suflet, dar pe acestea trebuia să le sfinţească, să le ducă la desăvârşire, adică ceea ce nu făcuse Vechiul Adam va face Noul Adam, cum Îl numeşte Sfântul Pavel pe Mântuitorul Iisus Hristos. El face ascultare de Dumnezeu Tatăl şi prin aceasta deschide firea umană total lucrării puterii dumnezeieşti a harului divin, pe care El Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îl infuzează aşa zicând din firea Sa divină în firea umană prin intermediul ipostasului sau a Persoanei Sale dumnezeieşti preexistente. Trebuia însă ca să aducă şi să se aducă însă jertfă Tatălui. Pentru că umanitatea nu mai putea fi restaurată din interior, fără să fie jertfită, adică deschisă total, oferită lui Dumnezeu. Aceasta era şi destinaţia ei primordială, pentru că Adam fusese făcut de Dumnezeu să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L iubească şi să se unească cu El. Or, lucrul acela nu se întâmplase. De aceea e nevoie ca Fiul Omului întrupat nu doar să predice Evanghelia, adică să aducă vestea împăcării, a iertării de către Dumnezeu, dar trebuia să arate concret care sunt efectele iertării lui Dumnezeu. De aceea El primeşte ca să ducă ascultarea până la capăt şi până la capăt înseamnă jertfa de Sine. Şi primeşte a se jertfi pe Cruce, pe Golgota, pentru a scoate orice urmă de răutate din firea umană, a o întări, plinind-o de har şi prin aceasta a o duce la desăvârşire. Sigur, pentru cei necredincioşi, Răstignirea Fiului lui Dumnezeu putea să însemne o dovadă de slăbiciune. Dumnezeu nu este atotputernic sau nu S-a arătat în Iisus Hristos. Nu, El S-a arătat atotputernic, dar este atotputernicia iubirii, a iertării şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl Îi dăruieşte Învierea. De fapt, Fiul înviază El Însuşi ca Dumnezeu, dar în acelaşi timp spunem că este şi darul lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca să arate că moartea, ca o barieră care intervenise în urma păcatului lui Adam, poate fi surmontată sau poate fi desfiinţată. A fost desfiinţată în Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru că Trupul Său aşezat în mormânt este înviat, este unit din nou cu Sfântul Său suflet, dumnezeirea nepărăsind nici Trupul, nici Sufletul. După Jertfa pe Cruce, deci, din momentul morţii până în momentul Învierii. Iar învierea arată faptul că viaţa biruieşte moartea. (...) "Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui" - iată asumarea umanităţii deja în Sfânta Treime, deja umanitatea îndumnezeită este de-a dreapta Tatălui în Persoana Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi, spunem în articolul şapte, "Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit". Şi încheiem partea cu hristologia din Crez. Exact. Mântuitorul înviază, se arată şi le vorbeşte ucenicilor, de data asta le spune taine şi mai adânci despre cum va fi mântuit neamul omenesc, le vorbeşte despre Biserica pe care o întemeiază El şi le încredinţează şi Sfintele Taine prin care vor fi mântuiţi oamenii sau vor fi aduşi la unire cu Hristos şi vor fi izbăviţi prin păcat. Ei bine, Mântuitorul trebuie să se înalţe la cer. Nu poate rămâne în lumea în care încă este neschimbată, adică a biruit răul şi/sau consecinţele păcatului strămoşesc, Mântuitorul le biruieşte în Persoana pe care o umple de slava dumnezeiască. Dar lucrul acesta se va întâmpla cu noi abia la sfârşitul veacului, trecând noi prin istorie şi fiecare însuşindu-ne mântuirea câştigată de Hristos. Se înalţă la cer şi ca să arate că destinaţia ultimă a persoanei umane este comuniunea cu Preasfânta Treime. (...) Părinţii capadocieni şi combaterea ereziilor "Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci". Articolul al optulea al Crezului... Articolul al optulea a început la Niceea şi s-a terminat la Constantinopol. De ce? Pentru că între timp apăruse după erezia ariană, erezia pnevmatomahă, adică cea care lupta împotriva Duhului Sfânt. Era o altă faţetă a arianismului, care combătuse dumnezeirea Fiului, acum se extinde, combătând dumnezeirea Duhului Sfânt. Pentru aceşti eretici, Duhul Sfânt nu era o Persoană din Sfânta Treime, nu era deofiinţă cu Dumnezeu Tatăl, pentru că ei considerau o singură Persoană în Sfânta Treime pe Dumnezeu Tatăl. Ei bine, de data aceasta intervin în scena istoriei Bisericii părinţii capadocieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, care combat în scris şi prin predici erezia şi contribuie la ceea ce va face Sinodul din Constantinopol, să declare pe Duhul Sfânt ca fiind, sigur folosind alţi termeni, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Se foloseşte o exprimare liturgică de data aceasta din cult. Duhul este împreună închinat şi slăvit. Existau anumite discuţii la vremea respectivă asupra termenului "omoousios", deofiinţă. Şi atunci Sfântul Vasile preferă o altă formulare care în fond avea aceeaşi substanţă, acelaşi conţinut. Duhul este împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul. El este Cel Care a grăit prin prooroci, El este Cel Care a pregătit venirea Fiului, Persoana a treia a Sfintei Treimi, Care nu se întrupează, dar Care lucrează şi Ea asupra împreună şi nedespărţită de Fiul, la mântuirea lumii, la desăvârşirea ei. Este Cel Care a grăit prin prooroci şi Cel Care după venirea lui Hristos e prezent şi El în Biserică şi mai ales, atenţie, prezent în lucrarea de statornicire a dreptei credinţe. Noi spunem că El asistă sinoadele ecumenice şi în general lucrarea de dogmatizare. De ce? Pentru că ceea ce El a inspirat în Sfânta Scriptură să se păstreze neschimbat în învăţătura Bisericii. Părinte profesor Ştefan Buchiu, cum trebuie să înţelegem ultimele patru articole: "Întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică"; "Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor"; "Aştept învierea morţilor"; "Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin"? Am mărturisit şi mărturisim mereu credinţa în Dumnezeu-Sfânta Treime, aşa cum facem în primele opt articole, dar credinţa în Sfânta Treime este posibilă pentru că o găsim în Sfânta Biserică, acolo unde Mântuitorul Iisus Hristos este prezent în chip nevăzut, tainic şi lucrează prin episcopi şi prin preoţi, prin clerul Bisericii la mântuirea noastră. (...) Biserica este un aşezământ divino-uman şi dumnezeiesc, pentru că Hristos este Cap al Bisericii şi întemeietor şi prezent în ea, este plină de Duhul Sfânt şi de puterea Lui, dar este şi omenească pentru că este formată din noi, oamenii, care ne unim cu Hristos prin puterea Duhului Sfînt. Sigur, ea are patru atribute: una, sfântă, sobornicească şi apostolească, în sensul că este unică. Nu pot fi, nu se poate împărţi, deşi ereticii căutau să o divizeze şi s-au şi rupt părţi din ea. Este sfântă datorită prezenţei Mântuitorului Hristos şi a întregii Sfintei Treimi şi de aceea poate să ierte păcatele, şi prezenţa unor păcătoşi nu întinează Biserica, ci Biserica spală păcatele păcătoşilor. Sobornicească sau universală pentru că este destinată tuturor popoarelor din lumea aceasta şi apostolică pentru că are în permanenţă credinţa mărturisită de apostoli, apostolii sunt văzătorii de Dumnezeu, L-au văzut pe Hristos, de la El, din gura Lui au primit învăţătura pe care au dat-o mai departe, şi Biserica păstrează această învăţătură, nu o schimbă, nici nu o adaugă, nici nu renunţă la o parte din ea. Sigur, urmează mărturisirea credinţei în Sfintele Taine, propriu-zis numai în Botez, pentru că prin el intrăm în Biserică, dar în acelaşi timp şi celelalte Sfinte Taine, numai că Botezul acesta trebuie primit pentru ca să devii membru al Bisericii, să te uneşti cu Hristos, să mori păcatului şi să înviezi dreptăţii lui Hristos prin primirea Duhului Sfânt. (...) Toată credinţa noastră este centrată pe Învierea lui Hristos, de aceea şi ziua Învierii Lui, duminica, stă în centrul cultului creştin, dar Învierea în sine, urmată de Judecată, ne va asigura apoi viaţa veşnică pe care o mărturisim şi credem în existenţa ei. (...) A-l situa pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, în rândul făpturilor înseamnă a-I nega dumnezeirea şi atunci înseamnă a nega existenţa Sfintei Treimi. El este născut din Tatăl, şi anume Unul născut, singurul născut, pentru că există Dumnezeu Tatăl din veci şi tot din veci, din veşnicie, are un Fiu." Dumnezeu poartă de grijă umanităţii, şi nu doar a adus-o la existenţă şi apoi se retrage în Transcendenţa Sa. "Atotţiitorul" trebuie înţeles în dependenţa care există de Dumnezeu a celor create. Ele nu există prin sine." Duhul este împreună închinat şi slăvit. Existau anumite discuţii la vremea respectivă asupra termenului "omoousios", deofiinţă. Şi atunci Sfântul Vasile preferă o altă formulare care în fond avea aceeaşi substanţă, acelaşi conţinut. Duhul este împreună închinat şi slăvit cu Tatăl şi cu Fiul. El este Cel Care a grăit prin prooroci, El este Cel Care a pregătit venirea Fiului, Persoana a treia a Sfintei Treimi, Care nu se întrupează, dar Care lucrează şi Ea asupra împreună şi nedespărţită de Fiul, la mântuirea lumii, la desăvârşirea ei." Pr. prof. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Bucureşti