Cronologie liturgică

Istoria ca ştiinţă este preocupată de trecutul omenirii punctând evenimente şi menţionând persoane care au nuanţat curgerea vremii. Suntem, astfel, introduşi în lumea cauzelor şi efectelor, a dorinţelor şi a eşecurilor, a intrigilor mărunte şi a deciziilor esenţiale. Reflectând în perimetrul acestei ştiinţe, încerci câteodată să găseşti criterii care să legitimeze intrarea unei persoane în istorie.

Cu bune sau rele, istoria impune respect. Ca elev, vedeam în cei care ilustrau nominal lecţiile trecutului persoane care nu mor niciodată. Ştiam că despre ei vor învăţa, peste ani, şi alte generaţii. Nu erau contemporani cu mine, dar făceau parte din trecutul şi din viitorul meu. Semnătura lor, pusă peste un act sau un eveniment, i-a introdus în primele pagini ale memoriei colective. Uităm adesea că dincolo de aceste capitole introductive, de mare sinteză, ne vom ascunde şi noi, cu numele şi faptele noastre. Istoria ca ştiinţă oferă unui număr restrâns de persoane posibilitatea să facă parte din paginile tipărite şi retipărite ale manualului care îşi reclamă vocaţia consemnării esenţelor trecutului. Dar, pe lângă istoria drumului omului din paleolitic în postmodernitate, mai avem şi istoria călătoriei omului (din)spre Dumnezeu. Într-un astfel de registru, fără periodizări convenţionale şi dileme în evaluare, se încadrează şi două dintre duminicile Triodului, anume, cele care premerg începutului Postului Mare. Ordinea aşezării lor eludează cronologia firească din cuprinsul oricărui manual obiectiv de istorie. Judecata finală, parte a viitorului nostru, precedă izgonirea lui Adam şi a Evei din rai, eveniment al trecutului omenirii. Astfel, lecţia evaluării istoriei este aşezată înainte de lecţia începutului drumului dramatic al umanităţii căzute. Predarea startului se face după indicarea regulilor. Postul Mare este o şcoală a începutului în care ne aducem aminte atât de timpul înainte de timp al lumii lumii, cât şi de căderea protopărinţilor noştri. De acolo începe istoria pe care o trăim astăzi, dar tot de acolo o putem începe şi noi. Cu alte cuvinte, suntem aşezaţi de către Biserică la începutul istoriei, cu scopul de a o schimba. Fără a spune lucruri mari, fără a epata printr-un discurs ambiţios, Biserica ne integrează într-o istorie care multora ni se pare distantă şi rezervată doar celor „care contează“. Istoria este un exerciţiu al deciziilor, iar orice rezoluţie a noastră este privită de măsura timpului în mod responsabil. Această poziţie este icoana unui un act de demnitate, dar şi de imensă responsabilitate. În multe dintre cântările Postului Mare se vorbeşte despre „început“, tocmai pentru a recupera tema Duminicii izgonirii primilor oameni din rai. Învăţăm că putem recupera un start greşit, că putem repara un pas culpabil şi putem vindeca o rană accidentală. În spaţiul liturgic veşnicia înlocuieşte periodizarea, iar prezentul este vindecat de rănile şi complexele trecutului. Este greu să schimbi şi mai ales să te schimbi. De aceea perioada postului este una a nevoinţei, a renunţărilor. Un dialog asupra schimbărilor din istorie este Canonul Sfântului Andrei Criteanul. Ne sunt prezentate nume de persoane care au avut atitudini diferite în viaţa lor duhovnicească: unii au greşit şi s-au pocăit, pe când alţii au căzut şi au rămas în cădere. Canonul de pocăinţă, aşezat în acest început de istorie, smulge omului vanul orgoliu de a crede că dificultăţile sale sunt noi, precum şi ispita de a se crede dat afară dintre cei „care contează“. Postul Mare începe cu izgonirea lui Adam şi a Evei din rai şi se încheie tot cu imaginea lor. Astfel, icoana sărbătorii Învierii Îl are în centru pe Hristos Domnul Care îi ridică din iad tocmai pe ei, cei care au greşit şi au conştientizat, într-un final, fapta rea. Privirea plecată din clipa izgonirii este ridicată în ziua Învierii, consemnând speranţa, reaşezând demnitatea şi zărind veşnicia. În zilele postului, noi retrăim istoria lor şi o lucrăm pe a noastră. Păşim între căderea şi ridicarea lor, alergăm între căderile şi chemarea la ridicarea noastră. Toate acestea se desfăşoară în spaţiul interior al sufletului care găzduieşte dialectica devenirii noastre ca persoane istorice şi totodată veşnice.