Crucea, altarul transfigurării şi supremei iluminări

Creştinul este un nou Israel, un nou luptător cu îngerul, dar în luptă este biruitor Dumnezeu, şi nu omul. Locul de luptă stă în centrul istoriei; este Golgota, iar Îngerul trimis este Însuşi Emanuel; Îngerul Marelui Sfat. Biruinţa lui Dumnezeu este o biruinţă asupra morţii şi a destinului prin puterea liberă a dragostei harice. Faptul Crucii sparge istoria, o pătrunde şi o suie spre transfigurare. Totul în istorie se desfăşoară şi atârnă de Golgota, spânzură de înălţimea supraistorică a Crucii.

Dar Crucea este astăzi semnul de biruinţă al Învierii şi semnul ce se va arăta pe cer la a Doua Venire, este suprema emblemă a Sfintei Parusii şi în el se închide taina dinamismului întregii istorii, a veacului ce va să fie. Văzută în înţelesul ei pnevmatic şi anagogic, Crucea nu este atât un altar al răscumpărării păcatului - această faţă negativă a Crucii care izbăveşte de mizeria trecutului -, cât mai ales un semn pozitiv, un altar euharistic, dincolo de sfâşierile sale de sânge, un altar al transfigurării şi supremei iluminări. Crucea este taina tainelor, "taina cea din începuturi şi de îngeri neştiută", prin urmare este un semn încă nedezlegat total, un simbol înalt al viitorului, al acelui veac octav al împlinirilor Aminului. Hărăzirea cerească a Sfintei Cruci a Înălţării încă nu este cunoscută; în ea este închisă ştiinţa celei din urmă transfigurări a cosmosului şi omenirii. Crucea, acest cumul de taină pus în vileag spre mântuire, este suprema măiestrie a Fiului Omului, capodopera lui Dumnezeu. (Daniil Sandu Tudor, Taina Sfintei Cruci)