Crucea, semn al biruinţei şi al slavei

Un articol de: Protos. Iustin Popovici - 14 Septembrie 2012

Alături de întrupare şi de vieţuirea pe pământ, răstignirea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul a însemnat smerenia Acestuia. Însă chenoza a fost în acelaşi timp şi o umplere, pentru că, golindu-Se Fiul lui Dumnezeu, l-a umplut pe om de îndumnezeire.

De aici înţelegem dragostea lui Dumnezeu, dar şi înţelepciunea Sa, deoarece prin sărăcia Lui tămăduieşte sărăcia lui Adam, prin propria Sa ocară şterge ocara lui Adam, prin moartea Sa vindecă moartea lui Adam, prin îngropare vindecă îngroparea protopărintelui.

Mai mult, zice Sfântul Nicodim Aghioritul, pentru că Adam a coborât în Iad, Hristos s-a dus până acolo să-l elibereze. Păcatul lui Adam este şters prin Cruce. Acesta păcătuind a desfiinţat viaţa de la început, iar păcatului i-a urmat moartea. Hristos, zice Sfântul Nicolae Cabasila, a venit să desfiinţeze moartea şi o desfiinţează răstignindu-Se pe lemnul Crucii.

Prin răstignirea Sa, Hristos arată modul în care a slobozit neamul omenesc de sub robia morţii, dar şi felul în care împărăţeşte asupra oamenilor. De aceea aghiografia (în special cea grecească) a înlocuit iniţialele cuvintelor Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor (INRI), pe care Pilat le-a pus pe Cruce, cu cele care corespund cuvintelor Împăratul slavei. Aceste cuvinte arată că prin Cruce Hristos este adevăratul împărat al slavei şi al biruinţei, iar Crucea este semn al biruinţei şi al slavei.

Dacă Cel răstignit este împăratul slavei, înseamnă că Sfânta Cruce este tronul împăratului slavei. În vechime, împăraţii aveau tron de pe care îşi conduceau supuşii; la rândul Său, Hristos împărăţeşte de pe Cruce. Astfel Crucea este şi se arată drept icoana cea mai înaltă a Vieţii celei dumnezeieşti, simbolul cel mai desăvârşit şi mai plin de sfinţenie, şi de aceea şi semnul cel dătător şi sfinţitor a tot ceea ce este viaţa noastră cea de toate zilele.

Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nimeni dintre stăpânitorii lumii acesteia nu L-au cunoscut pe Hristos, căci dacă L-ar fi cunoscut, "n-ar fi răstignit pe Domnul slavei" (I Cor. 2, 8). Hristos este numit Domn al slavei care S-a răstignit, însă lucrul acesta nu trebuie să ne ducă cu mintea că a pătimit firea dumnezeiască. Datorită unirii celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în Ipostasul lui Hristos, numirile sunt inversate de multe ori, fiind atribuite uneia din firi. Din motivul acesta, Cel care a fost răstignit se numeşte Domn al slavei. Domnul slavei Cel răstignit este chipul adevăratei puteri, iar în consecinţă Crucea este chipul adevăratei biruinţe.

Psalmistul Vechiului Testament Îl numeşte pe Hristos "Împărat al slavei, tare şi puternic în război" (Ps. 23, 8), dar pe Cruce Hristos este lipsit de slavă. Prin purtarea Crucii Hristos arată neputinţa trupului omenesc şi rabdă lipsa de slavă. Din această pricină, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila, Crucea se umple de slavă şi de biruinţă şi tot pământul se umple de slava Sa, după cum grăieşte acelaşi psalmist David.