Crucea, semnul lui Hristos

Un articol de: Augustin Păunoiu - 20 Octombrie 2014

Pentru a ne apropia de Dumnezeu e nevoie să urmăm calea cea bună. Şi noi ştim că drumul spre El este Hristos. Aceasta a mărturisit-o Însuşi Iisus ucenicilor mai înainte de pătimirea Sa. Umanitatea îndumnezeită a Fiului întrupat este cea care ne permite prin Euharistie accesul la veşnicie. Însă nu trebuie să uităm că a fi împreună cu Hristos înseamnă în mod sigur a ne întâlni şi cu Crucea Sa.

„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“, ne spune Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 15, versetul 6. Prin aceste cuvinte fără echivoc, Domnul ne-a arătat cărarea ce duce spre Împărăţia veşnică. El este unicul drum care leagă cerul de pământ. A propovăduit acest lucru tuturor oamenilor. Dar o reaminteşte în mod special celor care I-au mărturisit că sunt hotărâţi să ia în serios vocaţia lor de creştini, ca Dumnezeu să fie prezent permanent în gândurile lor, pe buzele lor şi în tot ceea ce fac, oricât de obişnuite şi comune ar fi faptele lor.

Hristos este Calea

El a lăsat pe pământ semne de neşters pe care nici uzura anilor, nici perfidia vrăjmaşilor Lui nu au reuşit să le estompeze. Sfântul Apostol Pavel nu uită să ne spună că „Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi“ (Evrei 13, 8). Iisus Hristos, aşa cum a fost ieri pentru Apostoli şi pentru cei care Îl căutau, trăieşte astăzi pentru noi şi va trăi în vecii vecilor. Doar noi, oamenii, uneori nu ajungem să-I descoperim chipul mereu actual, pentru că privim către El cu ochi plictisiţi sau tulburaţi de patimi. Semnul de neşters pe care Hristos l-a lăsat tuturor celor care au crezut şi vor crede în El este Crucea Lui. Cum ajungem să ne întâlnim cu ea?

În primul rând trebuie să ne abandonăm în mâinile Lui. El va permite ca noi să gustăm durerea, singurătatea, calomnia, dezacordul, defăimările, batjocura din partea apropiaţilor noştri şi a altora pentru că El vrea să ne facă după chipul şi asemănarea Sa. Hristos îngăduie ca aceia care cred în numele Lui să fie umiliţi şi ironizaţi aşa cum a fost El pe drumul spre Golgota când, bătut cu pumnii şi scuipat în obraz, lovit cu palmele, era luat în râs şi întrebat: „Proroceşte-ne, Hristoase, cine este cel ce Te-a lovit?“ (Mt. 26, 67-68).

Tot aşa, cel care vrea să Îl urmeze pe Hristos observă că cei care ar fi trebuit să-l iubească au către el un comportament care merge de la neîncredere la ostilitate, de la bănuială la ură. Mulţi din jurul lui îl privesc ca pe un mincinos, fiindcă ei nu cred că viaţa creştinului este una autentică, că Dumnezeu chiar e viu în inima şi sufletul lui. În schimb, lumea toată este binevoitoare şi înţelegătoare cu cei necredincioşi, cu cei indiferenţi, chiar dacă adesea obrăznicia lor critică se ridică uneori şi împotriva ei.

Răbdarea creştinului în purtarea crucii

Domnul îngăduie ca ucenicul său să fie atacat cu arma, puţin onorabilă pentru cel care o foloseşte, a insultei personale, a nedreptăţilor şi a bârfei mincinoase care nu de puţine ori sunt dure, aduc cu sine lacrimi. Iar creştinul trebuie să rabde. Nu toată lumea a ajuns să descopere încă bunul simţ şi măsura în ceea ce săvârşeşte şi vorbeşte. Hristos Însuşi ne-a avertizat: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât… Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi… De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Aceasta ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: «M-au urât pe nedrept»“ (Ioan 15, 18-25).

Ne aflăm atunci în momentul în care suntem răstigniţi împreună cu El, murim împreună cu El. Astfel sculptează Hristos sufletele celor care sunt ai Lui, fără să piară bucuria şi pacea din inimile lor. Pentru că trebuie să ştim foarte bine că demonii nu pot scoate un singur adevăr din o sută de minciuni strânse laolaltă.

Vom urca cu Hristos pe Cruce doar când vom renunţa la confort. Atunci cuvintele Mântuitorului vor deveni parte din viaţa noastră: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Mt. 10, 38). Şi Domnul va fi şi mai exigent cu cei care-L urmează. El va cere pocăinţă, mărturisirea păcatelor, până la a dori să trăim lui Dumnezeu, răstigniţi împreună cu Hristos (Galateni 2, 20). Iar această comoară de har „o purtăm în vase de lut ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu la noi. În toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi, lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi fiind, dar nu părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru“ (2 Cor. 4, 7-10).

Dăruire de sine, dar nu cu tristeţe sau descurajare

Oricare ar fi circumstanţele concrete pe care le traversăm, nu putem să ne comportăm egoist, burghez, confortabil, risipitor. Sfântul Macarie cel Mare în a 12-a omilie a sa spune: „Dacă tu cauţi cinstea de la oameni, dacă doreşti să fii slăvit şi apreciat, dacă nu cauţi decât să duci o viaţă de huzur, te-ai rătăcit pe drum… În cetatea sfinţilor singuri, doar aceia intră, se odihnesc cu Hristos şi stăpânesc veşnic cu Împăratul, care au mers pe calea cea aspră, strâmtă, a chinurilor“.

Calea lui Dumnezeu este făcută din renunţare, din dăruire de sine, însă nu cu tristeţe sau descurajare. Să privim din nou la Hristos, parcurgând drumul Lui de la ieslea din Betleem până pe dealul Golgotei. Să luăm aminte la ceea ce a avut de îndurat, prigoniri şi ameninţări de moarte încă din leagăn, foame, sete, oboseală, insulte, a fost neînţeles sau cuvântul Său răstălmăcit cu bună ştiinţă. Iar El S-a bucurat că pe toate le-a primit pentru a mântui întreaga umanitate. Să scriem acestea pe tablele inimii noastre pentru a le transforma în fapte bineplăcute lui Dumnezeu aşa cum ne îndeamnă Apostolul Pavel în epistola către Efeseni: „Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi. Şi umblaţi întru iubire, precum Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu întru miros cu bună mireasmă“ (Efeseni 5, 1-2).

Iubirea e mai tare decât moartea

„În Crucea Mântuitorului sau crucea martirilor, a celor care au mărturisit dreapta credinţă, se văd simultan aceste două dimensiuni: vedem, pe de o parte, răutatea, cruzimea şi ticăloşia oamenilor căzuţi în păcat şi care îşi etalează violenţa şi setea de răzbunare şi de invidie în chinuirea semenilor lor. Crucea reprezintă din acest sens o exacerbare şi o etalare a răutăţii oamenilor. Era semnul unui supliciu cumplit, dar în acelaşi timp pe cruce vedem că Fiul lui Dumnezeu converteşte această ură şi această violenţă într-un gest de iubire şi de îmbrăţişare dumnezeiască. Aşa cum spun de altfel şi cântările bisericeşti, nu soldaţii romani au fost cei care I-au întins Mântuitorului mâinile pe cruce, ci Mântuitorul Însuşi Îşi deschide braţele într-un semn de ultimă îmbrăţişare, de iubire dusă până la moarte din dragoste faţă de Dumnezeu Tatăl şi apoi din dragoste faţă de toţi oamenii - fiii Lui. Deci, Crucea este imaginea simultană, suprapusă într-un fel, a păcatului omenesc, este o etalare a puterii distrugătoare a păcatului, dar care se topeşte în faţa iubirii mai mari decât moartea, cum spune Cântarea cântărilor, care a fost iubirea lui Dumnezeu Tatăl manifestată în Iisus Hristos faţă de noi toţi. Această îmbrăţişare a Mântuitorului pe cruce e mai mare decât cruzimea şi ticăloşia oamenilor.
Aşa se face că noi, creştinii, nu ne închinăm la un semn al răutăţii noastre, într-un fel, ea ne aduce aminte continuu că noi suntem cei care L-am respins pe Mântuitorul şi, ori de câte ori greşim, Îl condamnăm pe Mântuitorul la moarte, dar că răutatea şi păcatul nostru sunt tot timpul mult mai mici şi înghiţite de iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu.
Aşadar, noi ne închinăm semnului Sfintei Cruci ca având acea putere, acea iubire de a ierta, de a vindeca, de a tămădui orice fel de păcat, inclusiv păcatul crimei“.
Diac. prof. dr. Ioan Ică jr

Theologica