Crucea și bisturiul
Am vizionat un film cu iz hagiografic despre viața Sfântului Luca al Crimeei, pe care îl vom prăznui la început de iunie. Declarat cetățean al Raiului de către Biserica Rusă în anul 1996, fostul chirurg de geniu este grabnic ajutător al celor afectați de maladii grele, multe fără leac. Întrebarea însă este aceasta: cum poți face un film despre viața unui sfânt fără să intri în conflict cu iconografia, cu aura sfințeniei, cu minunile petrecute în acele timpuri?
Filmul, cea de a șaptea artă, este o convenție imagistică, de conținut, de dialoguri, de atmosferă etc. Or, noi știm bine: credința operează cu lucruri concrete, teologia este știință, Duhul este precis, iar lucrarea lui printre oameni este evidentă. Așadar, cum poți „sugera” sfințenia cu actori și figuranți, cum poți „mima” minunea fără să-i alterezi fiorul și credibilitatea? În 1977 regizorul Franco Zeffirelli a creat capodopera „Iisus din Nazaret”, un lungmetraj care prezenta biografia Mântuitorului într-o cheie imagistică de inspirație occidentală, toate cadrele putând fi ușor suprapuse tablourilor celebre cu subiect religios din panoplia artei catolice. Însă icoana și orizontul ei vizual și haric nu erau prezente în discursul cinematografic al respectivei pelicule. Și atunci cum poți vorbi despre Hristos fără icoană, cum Îl poți „livra” privirii oamenilor în cadre neiconice? Cu toate acestea, filmul s-a bucurat de un uriaș succes, însă îmi amintesc expoziția de grup organizată de Sorin Dumitrescu la Budapesta în anii ‘90, intitulată „Pas d’accord avec Zeffirelli”, în care artiștii români opuneau viziunea iconografică tabloului religios apusean, pledând pentru realismul duhovnicesc al icoanei și efectele sale asupra privitorului/închinătorului. Da, pentru că icoana este mărturisire și rugăciune, simultan. Ea este teologie pură.
Ei bine, în filmele cu subiect religios, în speță vieți de sfinți, apare mai abitir tensiunea (să nu zic opoziția) dintre carne și duh decât cea pe care deja o cunoaștem între tablou și icoană, adică între concretețea lui σάρξ (personaje reprezentate într-un realism trupesc, cu mare talent ce-i drept) și inefabilul Împărăției, cu trupurile transfigurate. Bunăoară, în filmul pe care l-am amintit la începutul articolului, personajul principal - Sfântul Luca - trece prin diferite etape ale biografiei interpretate de doi actori, între care unul dintre ei e rubicond, de-a dreptul - asta în condițiile în care acțiunea se petrecea după 10 ani de detenție în lagărele sovietice și câteva episoade de grevă a foamei. Desigur, totul compensează cu talentul actorilor și cu măiestria dialogurilor, dar, mai presus de orice, cu viziunea regizorală care face cadrele și decupajele să vorbească mai mult decât o pot face oamenii înșiși în platoul de filmare. Este un „abur” ceresc al imaginii, o lentilă suplimentară prin care ies în evidență realitățile Duhului marcate de un gest marginal, un obiect peste care ochiul alunecă, dar îl reține, o mișcare de aparat, o muzică subtilă pe fundal etc. Arta cinematografică are în dotare un adevărat arsenal senzorial care îi lipsește icoanei. Tocmai de aceea icoana este o artă a artelor, căci utilizând un instrumentar minimal - dar sincer! - te poartă în lumea cerească căreia începi să-i intuiești resorturile spirituale doar privind. Contemplarea unei icoane este, deopotrivă, și un act de rugăciune. Dar și unul de mărturisire. Ceea ce filmul, oricât ar fi de bine realizat, nu-ți inspiră ca stare, ca trăire, ca ambianță.
Unele peste altele, filmul acesta merită văzut fie și ca o mărturie istorică a perioadei satanice pe care Sfântul Luca a traversat-o ca medic și episcop, suferind prigoana până la limita martiriului. Doar talentul lui de chirurg și cărțile de știință publicate i-au salvat viața, altminteri ar fi fost încă unul dintre zecile de mii de clerici martiri pe care i-a dat pământul Rusiei cerului creștin. Oricum, statornicia lui în credință făcută cu prețul expunerii familiei la amenințări, marginalizare și sărăcie este admirabilă, iar determinarea cu care a traversat nebunia ateistă agresivă este referențială pentru veacul al XX-lea.
Episcopul Luca al Crimeei: o creatură umană de manual (al Facerii), un sfânt deplin al sfârșitului istoriei.