Ctitoria de bârne a boierului Mihai Mădârjac
Drumul bisericilor de lemn ale Iaşilor se încheie la Mădârjac, în buza codrului Mazarari, acolo unde dăinuie, de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, o biserică de lemn cât o cutiuţă.
Uitată de autorităţile în drept, deşi este declarată monument istoric încă din anul 2004, ctitoria de lemn de la Mădârjac îşi duce liniştită povara celor mai bine de 230 de ani. Ferită de vânturile năprasnice de perdeaua pădurii ce i se aşterne la picioare, bisericuţa e cel mai de preţ dar al locului. Până spre mijlocul veacului trecut, aici veneau pentru slujbele de duminică sătenii din patru cătune. „Aiasta-i parcela Mazarari din faţă, dincoace pârâul Sacovăţ. Pământ boieresc o fost aista. Până în 1945, patru sate veneau aici, că nu era altă biserică. S-o păstrat bine, că noi, oamenii din sat, am avut grijă de ea. La Mădârjac, să ştii matale, sunt oameni tare cuminţi, gospodari. Aşa era bisericuţa şi când eram eu copil“, povesteşte moş Toader Bujor, de 87 de ani.
Satul, aflat la suficientă distanţă de Iaşi, izolat şi mai abitir de drumurile aproape impracticabile, e măiastru zugrăvit de natură: câmpuri verzi, nesfârşite, coline blânde, codri seculari, în care, mare noroc, securea n-a prea pătruns. Într-o firească lege a compensaţiei, accesul cumplit de greu până aici e contrabalansat de splendoarea locurilor, de linişte şi de aerul tare revărsat din pieptul de clorofilă al pădurilor fără de sfârşit. „E foarte frumos, mai ales primăvara şi vara. Iarna e cam dificil, drumul greu, aproape nu poţi ieşi de aici. Eu m-am ataşat de locuri, de oameni, de bisericuţă. E o trăire specială aici“, povesteşte părintele Iulian Hîrcă, paroh la Mădârjac din anul 2007.
Ce spune legenda
Localnicii au păstrat mai multe versiuni privind originile acestei biserici în care li s-au rugat moşii şi strămoşii. Astfel, una dintre legende spune că ar fi fost ridicată la 1780-1781, de boierul Mihai Mădârjac, cel de la care vine şi numele satului, aici existând, iniţial, un schit de călugări. „Bunicul meu povestea că bunicul lui o apucat aici călugării. Pe-aici, pe lângă biserică, şi acum când ară oamenii găsesc bucăţi de cărămidă, de la chiliile lor. Oleacă mai încolo este un loc - «La prisacă», aşa-i spunem şi-acuma. Acolo aveau călugării stupina. Daâ nu cu stupi de-aişte patraţi, cu buduroaie rotunde, ştiubeie“, povesteşte moş Toader. O altă legendă plasează momentul construcţiei la 1785, ctitoria fiind atribuită Smarandei Postelniceasa.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“ de la Mădârjac este construită din bârne groase de stejar, cioplite din bardă, îmbinate între stâlpi masivi, verticali. Pentru toate celelalte îmbinări au fost folosite cuie de lemn. La exterior, ca şi la interior, locaşul a fost blănit cu scândură, pentru protecţie. Acoperişul a fost de draniţă, aşa cum se prezintă şi acum.
Interiorul şi podoabele lui
Locaşul, de proporţii miniaturale, este împărţit în altar, naos şi pronaos. Acesta din urmă este despărţit de naos printr-un mic perete, sugerat de doi stâlpi pe care se sprijină arcade frumos cioplite. Acesta lasă vederii urme ale zdravenelor bârne de stejar utilizate la ridicarea locaşului.
Catapeteasma este cea originală şi reprezintă piesa cea mai importantă din patrimoniul micii biserici. „Intenţia mea e să restaurez catapeteasma. Sper să reuşim să facem asta cât mai repede“, spune pr. Hîrcă. În inventar se mai păstrează doar câteva icoane şi medalioane vechi, restul fiind rechiziţionate în perioada comunistă şi duse la Mănăstirea Golia din Iaşi.
Reparaţii în decursul timpului
Bisericuţa s-a bucurat de o restaurare completă în anul 2005, atunci când a fost şi resfinţită, aşa că acum se află într-o stare de conservare bună.
Potrivit istoricului Lucian Lefter, prima reparaţie a bisericuţei a fost făcută la 1825. Apoi, în 1918, locaşul a fost din nou reparat, de către Gheorghe Ciocârlău, localnic din Frumuşica, un sat din apropiere.
Satul boierului Mădârjac
Documentele vechi arată că Mădârjacul se află „pe pârâul Sacovăţul şi înconjurat de păduri din trei părţi“, din vechiul codru domnesc.
Numele aşezării provine de la cel al boierului Mihai Mădârjac, primul proprietar al pădurilor ce se întindeau pe lângă pârâul Sacovăţului. „Era aici un boier, Mădârjac. Povestea bunicul că toată pădurea era a lui. O adus aici, la lucru, la pădure, basarabeni, unguri. Le-o dat câte o bucată de pământ şi şi-au făcut bordeie. Pe urmă ei şi-o mai cumpărat pământ şi şi-o construit căsuţe. Aşa o apărut satul nostru“, explică moş Toader Bujor.