Ctitoria de la Bădeuți - Milișăuți, frânturi din istoriile zidirilor de odinioară ale Moldovei

Rareori se întâmplă în dom­nia unui voievod să zidească întru slava lui Dumnezeu atâtea biserici și mănăstiri. Credincios, rugător și smerit, dincolo de greșelile pe care un om le putea săvârși în timpul vieții, marele domn al Moldovei, Ștefan, îngenunchea înaintea lui Dumnezeu, mulțu­min­du-I după fiecare izbândă și cerându-și iertare când starea lui de spirit îl copleșea și îl făcea să recunoască faptul că Moldova a pierdut războaiele din pricina păcatelor lui. Și astfel, din plecarea genunchilor săi și din lacrima domnească de pocăință, răsăreau ctitorii aidoma unor rugăciuni săpate în piatră, mărturii nemuritoare ale unui suflet care a căutat permanent mântuirea prin zidire, jertfă și dăruire.

Amintirile scrise în letopisețe sunt asemenea filelor de Pateric, care vorbesc despre viața minunată a unui principe care a fost „răstignit” între iubirea față de Biserică, de țară, de oșteni și iubirea față de propria persoană, regretată mai târziu și mărturisită cu sfială în fața sihastrului, când a așteptat ca acesta să-și încheie ruga.

Refacerea sau reconstituirea unor asemenea momente înscrise oarecând în istorie fac parte din actele de eroism duhovnicesc și istoric, cum sunt cele pe care le trăim și în zilele noastre, când mai multe mănăstiri și monumente sunt reclădite după cum le-au zidit și împodobit odinioară ctitorii lor, cu toate că au căzut pradă ignoranței, războaielor și încercărilor grele ale istoriei.

Căci a ridica din ruină o biserică nu înseamnă doar a așeza piatră peste piatră, ci a reînvia duhul celor care au îngenuncheat acolo, a face să răsune din nou cântarea psalmilor prin bolțile refăcute și a reda spe­ranța celor ce cred că nimic nu este cu adevărat pierdut atâta vreme cât credința dăinuie.

Un asemenea exemplu ni-l oferă obligația de restaurare a unor ziduri de veacuri și dorința de reconstruire a ctitoriei ștefaniene de la Bădeuți - Milișăuți, distrusă în Primul Război Mondial. Acel singur zid rămas în picioare pare că strigă prin tăcerea lui, ca un martor mut al unei frumu­seți sfărâmate, ca o la­­crimă de piatră împietrită pe obrazul pământului moldav.

Grație unor imagini care s-au păstrat, biserica din care a rămas doar un zid vechi ni se prezintă ca un preafrumos chivot, care s-ar așeza în chip minunat pe Sfânta Masă a celor mai mărețe catedrale, datorită arhitecturii specifice ctitoriilor ștefaniene, chiar dacă nu a avut dimensiunile marilor mănăstiri de la Neamț sau Putna.

Dar biserica ridicată în 1487 de voievodul Ștefan în urma victoriei de la Râmnic, la șase ani după biru­ința obținută în ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Procopie, este un preafrumos model de recu­noș­tință adusă lui Dumnezeu, dar și o lecție oferită contemporanilor, nu doar din țara pe care o conducea, ci din întreaga lume aflată în permanentă schimbare și mai ales celor care înțelegeau valoarea unui astfel de gest. Căci a zidi după biruință nu înseamnă a-ți arăta puterea, ci a-ți mărturisi neputința în fața Celui care ți-a dăruit izbânda, a recunoaște că brațul omenesc nu poate nimic fără binecuvântarea cerească, cu alte cuvinte să primești tăria bra­țu­lui nebiruit...

Zidirea unei astfel de biserici în 159 de zile ne aduce aminte de jertfa aproape neexplicabilă a domnitorului într-o epocă precum aceea. Câți truditori va fi adus, ce materiale de construcții, ce arhitecți, ce meșteri mari vor fi fost acolo de s-a isprăvit atât de repede zidirea unei astfel de biserici! Era parcă o rugăciune înăl­țată cu mâinile tuturor, fiecare piatră așezată fiind o metanie, fiecare zi de lucru o Liturghie a ostenelii sfinte, iar sudoarea meșterilor se amesteca cu roua dimineților ca un mir nevăzut.

În strânsă legătură cu ea, deși mult mai cunoscută ca zidire eclesială, obște monahală și frumusețe arhitectonică și picturală, Mănăstirea Voroneț s-a zidit și ea în vreo 120 sau 130 de zile, fiind din acest punct de vedere surori aproape gemene, una lângă Humor și alta în ținutul Milișăuților, al Bădeuților, cum s-a numit în epocă. Ele sunt pre­cum două candele aprinse din aceeași flacără a credinței domnești.

Biserica zidită întru cinstea Marelui Mucenic Procopie face parte dintre ultimele zidiri ale Sfântului Voievod Ștefan, mai de pe urmă, unde voievodul a poposit cu ceva timp înainte de trecerea sa la cele veșnice, în ziua a doua a lunii iulie 1504.

Mănăstirea a avut perioada ei de glorie. Au fost vremuri când fumul de tămâie se ridica neîncetat din cădelniță, când glasurile călugărilor umpleau văzduhul cu șoapte de rugăciune, când cărțile se copiau cu migală în chilie până ce lumânarea se topea de tot.

În Letopisețul Țării Moldovei, Grigore Ureche ne spune că după ce s-a întors de la Râmnic, unde s-a bătut Ștefan Vodă cu Țăpăluș, au zidit biserica în satul „Badeuți”, zidire menționată și într-un Hrisov din martie 1490, prin care domnitorul Ștefan confirma dăruirea a 50 de biserici cu preoții lor Episcopiei din Rădăuți, între acestea aflându-se și biserica de la Bădeuți. Astfel se pecetluia cu înscris domnesc ceea ce fusese mai întâi pecetluit cu sânge pe câmpul de luptă și cu rugăciune în Altar.

Gheorghe Balș ne spune, între altele, că această ctitorie a fost una dintre cele mai pitorești biserici din vremea lui Ștefan cel Mare, care a și transformat biserica în mănăstire, înzestrându-o cu chilii pentru călugări și cu o școală pentru pregătirea de meșteri caligrafi și miniaturiști, unde se copiau și se scriau cărți răspândite în toată Moldova.

Așadar, la Bădeuți s-au format și au activat caligrafi de mare ținută. Vorbesc despre aceasta însemnările din cărțile de cult, de pe Evanghelii, cum este și una dăruită de Vasile Lupu Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi“ din Iași, unde aflăm despre Popa Sidor de la Bădeuți, care era un admirabil caligraf, cum spune Petre Rezuș. Mâna lui tremura doar când se ruga, nu și când așeza pe pergament literele ca pe niște icoane mici, fiecare slovă fiind o închinăciune.

Chiar și mai târziu, Vartolomeu Mă­­zăreanu amintește despre un râv­­nitor și milostiv preot de la Bă­deuți cu a cărui cheltuială a scris slujba Marelui Mucenic Procopie.

Prin bune și rele a trecut mănăstirea... A fost jefuită, prădată, multe dintre odoare și averi i-au fost luate, s-au distrus chiliile călugărilor, dar și o casă de piatră a ispravnicului, cum vorbesc unele documente la care fac referire cei care s-au ocupat de ctitoriile marelui Voievod Ștefan. Dar ce sunt averile pieritoare față de comoara rugăciunilor adunate în ziduri vreme de patru veacuri?

În august 1917, biserica a fost distrusă de către armata austro-ungară prin dinamitare. Câte alte mâhniri nu au adus austro-ungarii celor din Bucovina? Nimeni n-ar fi putut vreodată ierta astfel de acte pe care Biserica le-a trecut sub tăcere, cu a ei ne­grăită și neirosită putere de a ierta.

Pe locul vechii ctitorii ștefaniene a rămas doar o parte din zid, despre care nu avem dovezi suficiente care să ateste faptul că este al bisericii sau al clopotniței. Stă acolo ca o rană deschisă în calea timpului, mărturie mută a ceea ce a fost și nu mai este. Însă știm că acolo a fost și o curte domnească, unde în vremea lui Ștefan și mai târziu boierii aveau să se întâlnească pentru a face sfat cum să ducă mai departe istoria Țării Moldovei, mereu amenințată de turci și de alți cotropitori, de hoarde străine care râvneau mereu la frumusețea și bogăția locurilor ei de poveste.

Grație unor scriitori și cronicari mai vechi sau mai noi, unii dintre ei culegând date de la martori oculari ai evenimentelor ce au dus la dinamitarea ctitoriei, s-au păstrat anumite informații pe care le aflăm și în lucrarea Mănăstirile și bisericile întemeiate de Ștefan cel Mare a lui Vladimir Mironescu sau a lui Leca Morariu, care arată, după cercetări făcute la fața locului, că soldații se aciuau prin biserică și acolo își făceau mâncarea.

Leca Morariu publică în Glasul Bucovinei o notiță a unui martor care s-a aflat în preajma bisericii când a fost dinamitată. Această nefericită întâmplare s-a petrecut în ziua de 27 sau 28 august 1917.

George (Gheorghe) Balș, când a publicat lucrarea privind bisericile voievodului Ștefan, a așezat pe prima pagină tocmai o gravură cu biserica de la Bădeuți, realizată îna­inte de distrugerea ei. Parcă a vrut să împiedice uitarea, să surprindă în cerneală ceea ce pulberea nu mai putea păstra.

Frumoasa ctitorie a fost asemănată într-un anume fel cu Catedrala din Reims, iar dinamitarea bisericii este considerată o jertfă pentru Războiul de Reîntregire.

La câțiva ani după evenimentul nefericit, Leca Morariu regreta lipsa de ini­țiativă pentru reconstruirea acestei biserici. Sătenii se tânguiau și considerau locul acela drept mormântul bisericii din Bădeuți. Veneau acolo ca la o înmormântare care nu se mai sfârșea.

Așa cum Catedrala din Reims, distrusă în 1914 de loviturile armatei germane, a fost reconstruită, sperau ca și mica lor catedrală ctitorită de Ștefan să fie rezidită, dar ea a rămas un morman de ruine, ne spune mâhnit după ce a parcurs multe pagini de documente arhim. Dosoftei, exarhul de la Putna.

Istoria unei astfel de zidiri nu poate fi trecută cu vederea.

Se mai păstrează câteva lucruri care au aparținut acestei biserici, printre care și Pisania așezată de Ștefan însuși, care se află la Muzeul Național de Istorie a României. Pietrele vorbesc când tac oamenii, iar slova cioplită de voievod încă strigă peste veacuri să nu uităm...

În baza unor picturi, notițe și descrieri din preajma cumplitului atac la istoria națională și la marile zidiri ale pământului românesc, această biserică - uneori cu statut de mănăstire, iar alteori de enorie - ar putea fi refăcută, inclusiv programul iconografic din interior.

Sunt încredințat de o tainică nădejde, pentru care înalț smerită rugăciune, ca biserica de la Bădeuți - Milișăuți să fie rectitorită, cu ajutorul locuitorilor din preajmă și al oamenilor cu putere de decizie, vădind astfel aceeași atitudine pe care au avut-o admiratorii Catedralei din Reims.

Dacă o asemenea catedrală de mari dimensiuni cu istorie strălucită a putut fi refăcută, cu atât mai mult o biserică mică poate fi reconstruită pentru a arăta că suntem urmași de voievozi și continuatori ai operei lor.

Cred că, pentru părintele stareț Ioan și pentru grupul de prieteni ai nou-reîn­ființatei mănăstiri ocrotite de Sfântul Mare Mucenic Procopie, lipsurile și încercările prin care trec în această perioadă grea vor fi depășite.

Istoria unui astfel de loc trebuie să continue. Fericiți sunt cei care devin binefăcători ai unei asemenea biserici, împreună-ctitori cu Sfântul Domnitor Ștefan, cu toți cei care în decursul celor peste patru veacuri au ajutat mănăstirea, monahi, preoți de mir, boieri și binefăcători, dar mai ales alături de toți cei care au plâns și încă plâng, iată, de 100 de ani, dorind reînființarea ei.

Lacrimile lor sunt pietre nevăzute în temelia noii zidiri, iar suspinele lor sunt rugăciuni care urcă neîncetat la cer, chemând din pulbere și cenușă făptura cea nouă și sfântă. Și va veni ziua când clopotele vor bate din nou la Bădeuți, și glasurile lor vor spune celor vii și celor adormiți că nimic nu piere din ceea ce s-a zidit cu credință.

 

Bibliografie:

Arhim. Dosoftei Dijmărescu, Refacerea bisericii ctitorite de Ștefan cel Mare la Bădeuți - Milișăuți distrusă în Primul Război Mondial.

Arhitect Corina Lucescu, Comunicări și note documentare în Ocolul, biserica și Curtea Domnească de la Bădeuți în hrisoave și alte documente istorice (pp. 92-95), Revista Monumentelor Istorice: RMI, Anul LXV, nr. 1-2, 1996.

Gheorghe Balș, Bisericile lui Ștefan cel Mare.