„Cu adevărat, mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu S-a arătat în trup“ (I Tim. 3, 16)

Scrisoare pastorală la Naşterea Domnului 

† EFTIMIE

DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOP
AL ROMANULUI ŞI BACĂULUI

IUBITORULUI DE HRISTOS CLER, CUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI TUTUROR DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI DIN ACEASTĂ
DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPARHIE,

HAR VOUĂ ŞI BINEFACERI DE LA BUNUL DUMNEZEU,
PĂRINTELE NOSTRU AL TUTUROR,
IAR DE LA SMERENIA NOASTRĂ
ARHIEREASCĂ ŞI PĂRINTEASCĂ BINECUVÂNTARE

 

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Prin rânduiala şi cu o­crotirea dumne­ze­ieş­tii Pronii, sărbă­to­rim cu neasemui­tă bucurie Crăciunul anului 2013.

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, sublimul dar pe care Dumnezeu Cel în Treime închinat şi mărit l-a făcut cre­a­ţiei Sale, este acum un minu­nat prilej de a aduce prinos de mul­ţumire şi recunoştinţă Prea­­sfintei Treimi pentru opera de mântuire realizată de Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veş­nică“ (Ioan 3, 16). Glasurile curate ale copiilor - ca nişte clopo­ţei de argint şi de cristal - cântă la ferestrele caselor şi ale ini­milor noastre străvechile co­linde, moştenite de la străbunii noştri, care au înserat în ele comori de credinţă, de dragoste şi de simţire creştinească şi româ­nească.

În fiecare casă şi suflet cre­dincios răsună ca un clinchet vestirea din colind: „Praznic luminos,/ Strălucind frumos,/ As­tăzi ne-a sosit/ Şi ne-a veselit!“. Peste tot în creaţie se revarsă mirific lumina stelei de la Bet­leem care a indicat locul naşte­rii mai presus de fire a Mântui­torului. Astfel, „în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Cor. 5, 4) pentru a preamări naşterea Pruncului dumnezeiesc din Sfânta Fecioa­ra Maria, Născătoarea de Dum­nezeu.

Iubiţii mei fii,

Gândul nostru călătoreşte, pe firul vremii, spre acea noap­te tainică, luminată de steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi de la Răsărit până la Bet­leem, unde Preacurata Fecioa­ră a născut mai presus de fire pe Pruncul divin ce avea să fie Izbăvitorul Cel aşteptat mii de ani de omenirea întreagă.

Atunci, în singurătatea câmpiei Betleemului, a strălucit slava lui Dumnezeu şi un înger s-a arătat în faţa păstorilor care-şi păzeau turmele lor, grăind: „Nu vă temeţi, căci iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi pentru tot po­porul, că vi S-a născut astăzi Mântuitorul, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta este semnul: veţi afla un prunc înfăşat şi culcat în iesle“ (Luca 2, 10 - 12). Şi înda­tă s-a auzit, răsunând din naosul cerului, imnul îngeresc: „Sla­vă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace şi între oameni bună voire“, rostire minunată ce va fi întărită de cuvintele Domnului: „Feri­ciţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor che­ma“ (Matei 5, 9).

Cu devoţiune sufletească să ne apropiem, aşadar, de staulul Betleemului şi, urmându-i pe păstori şi magi, să intrăm înă­un­tru şi, plecând genunchii ini­milor noastre, să exclamăm: „Tai­nă străină văd şi preamă­rită: cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea să­lăş­­luire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumne­zeu, pe Care lăudându-L Îl prea­­slăvim!“.

Să ne prosternăm, cu toţii, în faţa Naşterii celei după trup a Fiului lui Dumnezeu, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, care se minunează astfel: „Văd pe tâmplar, ieslea, Pruncul, scu­tecele, naşterea Fecioarei lip­sită de cele de trebuinţă, toate încărcate de lipsă, pline de sărăcie. Ai văzut bogăţie în mare sărăcie? Că, fiind bogat, a sărăcit pentru noi? O, să­ră­cie, izvor al bogăţiei! O, bogăţie nemăsurată, care porţi fastul sărăciei! Stă culcat în iesle şi zguduie lumea întreagă: este înfăşat în scutece şi rupe legă­turile păcatului ...“ (Sf. Ioan Hrisostom, Cuvântări la praz­nice împărăteşti, Bucu­reşti, 1942, colecţia „Izvoarele Orto­do­xiei“ p. 38).

Simţim că totul este pătruns aici de sfinţenia Tainei Întru­pării şi de prezenţa nemijlocită a harului dumnezeiesc. Cerul se uneşte cu pământul, îngerii slavoslovesc şi cântă împreună cu oamenii, colindându-L pe Pruncul Iisus. Taina cea din veac ascunsă a mântuirii se re­ve­lează ca dar oferit creaţiei vă­zute şi celei nevăzute. Sin­gur Irod nu se bucură. E nefericit de această minune şi înfricoşat de gândul că Pruncul divin îi va lua stăpânirea şi plăcerea puterii. Deoarece n-a aflat de la magi unde S-a născut Iisus, ca să-L ucidă şi să nu-i scape în nici un chip, a dat poruncă odioasă să fie omorâţi toţi pruncii de parte bărbă­tească, de doi ani, şi mai mici, crezând că între ei se va afla şi Hristos. Dar Domnul Iisus a fost salvat de mânia vrăjma­şului. Sfânta Familie, având în­ştiinţare îngerească despre planul lui Irod, a fugit în Egipt la oaza Matarieh de lângă He­liopolis. Nu s-au mai întors de acolo decât după pierirea celui ce nu şi-a dat seama de lucru­rile ce purtau pecetea lui Dum­nezeu.

Prin naşterea Sa în trup omenesc, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om adevărat, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. Păcatul strămoşesc nu l-a moştenit, fiindcă Întruparea Sa „s-a făcut“ de la Duhul Sfânt şi de la Maria Fecioara cea „plină de har“, curăţită prin harul dumnezeiesc. Iar pă­cat personal Mântuitorul n-a săvârşit niciodată deoarece, fiind Dumnezeu întrupat, nici nu putea păcătui. Păcatul este fapta împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Lui Însuşi. „Care dintre voi mă va vădi pe Mine de păcat?“ (Ioan 8, 46). Iar Sfântul Apostol Petru mărturi­seşte că Mântuitorul niciun pă­cat n-a făcut şi nu s-a aflat vicleşug în gura Lui (I Petru 2, 22). Mântuitorul a suferit Pa­tima Sa „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire“ numai fiindcă Iisus Hristos a fost, în acelaşi timp, şi Dumnezeu a­devărat şi om adevărat.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Nu este ceva întâmplător că minunatele colinde de Crăciun sunt cântate de glasurile nevinovate ale copiilor. Totul are un înţeles adânc şi, în acelaşi timp, duios. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a procedat la opera Sa de mântuire, născându-Se mai întâi ca un copil, cu toată gingăşia şi cu toată sensibilitatea unui prunc, este un adevăr cu un ecou deosebit de puternic şi impresionant în ini­mile copiilor. Psalmistul David a prezis iubirea copiilor faţă de Domnul Iisus: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug se aduce laudă“ (Psalmul 8, 2). De aceea, ne dăm seama cât de potrivită şi educativă este predarea învăţăturii Domnului în şcoli şi licee. După 2000 de ani de creş­tinism, Mântuitorul rămâne acelaşi Model al Învăţătorului Desăvârşit.

În Persoana Sa găsim Binele întrupat şi Iubirea întrupată pe care le percep sufletele nevinovate ale copiilor. Se spune că spre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ca o compensare a lipsurilor şi suferinţelor de tot felul, de până atunci, şcoa­la unui sat a întâmpinat Cră­ciunul cu o serbare a datinilor şi obiceiurilor româneşti de iarnă. În jurul bradului simbolic, cu „cetina tot verde“ şi al lui Moş Crăciun, „de-a pururi bun şi blând“, corul elevilor a rostit în prezenţa părinţilor un mănunchi de colinde tradiţio­nale. Un copil, care abia se ve­dea de pe o estradă improvi­zată, cu glasul sigur al ino­cen­ţei, a aclamat versurile: „Moş Crăciun, Moş Crăciun/ Ce eşti acum printre noi/ Eu te rog ca anu-acesta/ Să-mi aduci în loc de daruri/ Iar pe tata înapoi“. În sală s-a făcut linişte deplină. Ochii celor de faţă erau scăldaţi în lacrimi, căci ei ştiau că puiul de om rămăsese orfan de curând, din cauza războiului.

Dacă pruncii Îl iubesc pe Iisus şi pe Moş Crăciun, inima noastră ne cere, de la sine, ca iubirea noastră creştinească şi omenească să se reverse şi asupra Domnului, dar şi asu­pra tuturor copiilor, care sunt podoaba şi primăvara omenirii. Naşterea de prunci în sânul familiei, aşa cum au socotit dintotdeauna moşii şi strămoşii noştri, este nu numai o poruncă a lui Dumnezeu, nu numai o lege a firii, ci şi un adevărat dar dumnezeiesc. „Iată, copiii sunt o moştenire de la Domnul şi roada pântecelui o răsplătire“ (Psalmul 126, 3). De aceea, familia trainică, compusă din soţ, soţie şi copii, este binecuvân­tarea lui Dumnezeu. Datoria societăţii este de a ocroti familia creştină şi de a nu permite instituirea altor „forme de familie“ prin păcate contra firii, monstruoase din toate punc­tele de vedere.

Grija faţă de viitorul acestui neam, care sunt copiii ţării, înseamnă a-i ocroti din toate punctele de vedere. De aceea, vă îndemn să promovaţi cuvântul iubirii, al păcii, al bunei înţelegeri, să vă rugaţi împre­u­nă cu preoţii, cu monahii şi mo­na­hiile, cu toţi creştinii orto­docşi în Sfânta noastră Bise­rică, pentru ca Domnul cel în Treime închinat să dăruiască pace pe pământ, să ne ferească de venirea altor popoare asu­pra noastră, să alunge gândul răzbunării şi al urii din inimile oamenilor, să ne dăruiască viaţă în bună înţelegere cu toţi vecinii, cu toate neamurile de pe pământ. Numai într-un climat de pace şi de bună voire între oameni, viitorul copiilor noştri poate fi asigurat şi e­ducaţia lor în spiritul iubirii de Dumnezeu şi iubirii de oameni poate fi împlinită. Mântuitorul S-a întrupat pentru ca noi să primim şi să înţelegem sensul mântuirii, să-i urmăm Lui cu smerenie, cu iubire şi cu pace!

Iubiţii mei fii,

Prin Naşterea Domnului - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - s-a făcut începătură mân­tuirii noastre: „Vieţuirea celor de sus a fost sădită pe pă­mânt, îngerii au tovărăşie cu oamenii, iar oamenii stau, fără teamă, de vorbă cu îngerii. Pentru ce? Pentru că Dum­ne­zeu a venit pe pământ şi omul s-a suit în cer: toate s-au ames­tecat“. Acelaşi Sfânt Părinte ne a­trage atenţia că „suntem creş­tini în măsura în care imităm pe Hristos“. Trebuie să călcăm pe urmele lui Iisus, dar nu într-un mod sentimental, ci prin transpunerea în condiţiile actuale ale existenţei umane a pogorârii Cuvântului, a smereniei şi a tuturor virtuţilor Sale, iar conformându-ne umanităţii Lui, vom putea avea acces la dumnezeirea Lui, inseparabil unită cu Acesta.

Pentru Ortodoxia româ­neas­că, anul acesta a fost unul deo­sebit, deoarece Biserica a come­morat împlinirea a 1700 de ani de când Împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mi­lan din 313, oferea creştinilor posibilitatea de a-şi manifesta liber crezul religios. Activitatea sa politico-religioasă a însemnat pentru Creştinismul primar realizarea unităţii de cre­dinţă, de cult şi canonică, iar pentru noi, cei de astăzi, moş­tenirea unui tezaur ce ne responsabilizează şi ne motivea­ză în apărarea şi promovarea identităţii religioase în contextul pluralist şi eterogen actual. În acelaşi timp, eforturile ma­mei sale, Împărăteasa Elena, de a descoperi lemnul Sfintei Cruci, sub puterea căreia Sfân­tul Constantin a întreprins toa­te acţiunile sale, au redat Creş­tinismului demnitatea cu care Întemeietorul său l-a înzestrat dintru început, Crucea devenind simbolul cel mai preţios al său.

De asemenea, teologia româ­nească a comemorat personalitatea părintelui profesor Dumi­tru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, prin conferinţe şi simpozioane, care au avut darul de a-i face cunoscută gândirea în contextul împlinirii a 110 ani de la naşterea sa.

Anul ce va urma, 2014, va fi dedicat de către Sfânta Bise­rică pocăinţei, curăţirii şi unirii omului cu Dumnezeu prin Taina Spovedaniei şi a Euha­ristiei, dar şi mărturisirii jertfelnice a credinţei, prin cinstirea şi comemorarea sacri­fi­ciu­­lui de sine al marelui voie­vod Constantin Brâncoveanu. Ast­fel, motivaţi de hotărârea înaintaşilor noştri în a-şi apăra ţara şi credinţa cu preţul sacrificiului suprem, avem datoria sacră de a respecta şi promova aceste valori şi de a păstra a­mintirea lor la loc de cinste în sufletele noastre.

Să mulţumim Preasfintei Treimi că a rânduit ca poporul nostru să primească Evanghe­lia mântuitoare. Sărbătorind Crăciunul anului 2013, să-i fim recunoscători Sfântului A­postol Andrei şi celorlalţi misionari care au întemeiat Bi­serica neamului nostru românesc. Să îi pomenim în rugăciunile noastre pe toţi ierarhii care au păstorit turma lui Hristos, mitropoliţii şi episcopii cărturari înscrişi în cartea de onoare a poporului român. Să fim, deci, mândri de trecutul nostru istoric, plin de luptele şi jertfele strămoşilor, dar să avem grijă şi de viitorul cât mai trainic al urmaşilor „lui Decebal cel harnic şi ai lui Traian cel drept“.

Prefăcându-se inimile noastre în ieslea Betleemului, în care primim dumnezeiasca Naş­tere a Domnului şi darurile ei mântuitoare, bucuria cea ma­re şi peste măsură de pre­ţioasă, pe care au avut-o fe­ri­ci­ţii care L-au văzut cu ochii lor pe Pruncul Cel dumnezeiesc: „Care bucurie/ Şi la voi să fie/ De la tinereţe/ Pânâ la bătrâ­neţe!“, vă doresc praznic luminos, îmbelşugat cu daruri du­hov­niceşti şi sărbători fericite. Anul Nou ce vine - 2014 - să vă aducă împlinirea tuturor dorinţelor de mai bine, fericire şi prosperitate în toate cele bune şi folositoare. La mulţi ani - cu doriri de mântuire!

Al vostru binevoitor şi ru­gător către Bunul Dumnezeu, Părintele nostru al tuturor!

† EFTIMIE
ARHIEPISCOPUL ROMA­NULUI ŞI BACĂULUI