„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!“

- Despre credinţă, Euharistie şi ceva îndoială -

Într-o vreme în care "Avatarurile" copleşesc prin efectele speciale, dezvăluind o lume derutată existenţial, iar filmele teziste se căznesc să arate cât de rău e creştinismul pentru lume, nici presa scrisă nu se lasă mai prejos. De ceva timp, blogurile şi forumurile părinţilor vuiesc, luând în discuţie împărtăşirea cu Sfânta Euharistie. Spiritele s-au încins după apariţia unui articol dintr-un ziar central, în care câţiva medici şi chiar un preot se arătau îngrijoraţi de practica împărtăşirii din acelaşi Potir, cu aceeaşi linguriţă. Nu mi-am propus să descriu evoluţia practicii liturgice legate de împărtăşire, ci doar să semnalez acest nou val care ar putea să deruteze sau să-i înstrăineze pe oameni de adevărata credinţă. Se vede de la o poştă că limbajul jurnalistului în chestiunea amintită este ironic, imprecis teologic şi, deşi nu prea ştie cu ce se mănâncă, vrea să condamne practica Bisericii, apelând la mărturia unor medici atei sau a unui preot care seamănă îndoiala şi sminteala. De ce îi numesc atei? Pentru că ei nu cred în prefacerea Darurilor de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Înainte de momentul împărtăşirii, preotul rosteşte rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur: "Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui viu (...) Cred de asemenea că Acesta este Însuşi Preacurat Trupul Tău şi Acesta este Însuşi Scump Sângele Tău." Este inept să creadă în acelaşi timp că Împărtăşania devine sursă de îmbolnăvire şi chiar de moarte, câtă vreme el ştie că ea se dă "spre tămăduirea sufletului şi a trupului". Biserica se roagă în toate slujbele sale pentru sănătatea, luminarea şi mântuirea credincioşilor. Dintotdeauna în Biserică s-au apropiat de Sfânta Euharistie atât cei bolnavi, cât şi cei sănătoşi, iar slujitorii nu au dezinfectat niciodată linguriţa sau Potirul. Orice slujitor al lui Hristos este chemat să aibă cea mai mare grijă când se apropie sau atinge Sfintele Daruri. Se ştie că preoţii şi diaconii, după terminarea Sfintei Liturghii, consumă tot ceea ce a rămas în Sfântul Potir după împărtăşirea credincioşilor. Dacă logica plină de îngrijorare a "scepticilor de serviciu" ar fi îndreptăţită, ar fi trebuit - iertaţi-mă! - să nu mai avem slujitori în viaţă, ci toţi să fi căzut răpuşi de viroze, infecţii şi alte boli prin năprasnica linguriţă, cu care au împărtăşit pe credincioşi. Temerea acelora nu este câtuşi de puţin confirmată de realitate: mergeţi, oameni buni, la multe biserici din Bucureşti şi din alte locuri, unde se împărtăşesc frecvent zeci de copii alături de părinţii lor, fără a se îmbolnăvi sau a transmite altora vreo boală! Nu ştiu asta jurnaliştii şi medicii cu pricina, pentru care Sfânta Împărtăşanie nu este decât pâine şi vin. Însă pâine şi vin, simple, pot consuma acasă fără nicio panică, în timp ce la Sfânta Liturghie, primind binecuvântarea duhovnicului şi după o anumită pregătire sufletească şi trupească, pot primi Trupul şi Sângele lui Hristos, "medicament al nemuririi" (Sf. Ignatie Teoforul). O viaţă lipsită de repere spirituale şi înstrăinată de etosul Bisericii ajunge să vadă astfel lucrurile, îndoindu-se de lucrarea şi prezenţa Duhului Sfânt. Marea problemă nu sunt viruşii, ci necredinţa. Împărtăşirea nu poate fi asimilată administrării unei injecţii cu o seringă de unică folosinţă, care se aruncă apoi la gunoi: aici e vorba de o Taină a Bisericii şi de credinţa vie a omului. Rezolvarea nu vine nicicum din secularizarea practicii Bisericii şi adaptarea ei alienantă la duhul lumii, ci din recâştigarea unui mod de a înţelege şi de a crede în puterea lui Dumnezeu, de a cunoaşte bine învăţătura Bisericii şi de a o urma deplin. Se spune despre Maica Tereza din Calcutta că îngrijea un bolnav contagios. Cineva care a trecut pe-acolo i-a zis: "Eu n-aş face asta nici pentru un milion de dolari!" Iar Maica Tereza a răspuns: "Nici eu, pentru un milion de dolari, dar pentru Dumnezeu fac!" Asta înseamnă să ai credinţă.