Cu viteza luminii Învierii

Călătoresc prin viața mea cu viteza luminii. E vorba de lumina Învierii, în care m-a înfășat mama imediat ce-am venit pe lume. Căci era noaptea de Paști, tocmai înviase un bărbat din morți! De la învierea Lui se făcuse lumină pe toate ulițele satului.

N-avea de ce să-mi fie frică să încep să trăiesc. Mă și mir acum că nu mi s-a năzărit să mă laud că e de la nașterea mea lumina aceea multă.

Era atât de limpede aerul, încât se vedea și pe pământ și-n cer ca-n palmă. Omul ce ieșise mai devreme din mormânt stătea de vorbă cu Tatăl Său, pe care-L chema Dumnezeu! M-am gândit să fac și eu același lucru cu tatăl meu, întrebându-l dacă nu-l cheamă la fel. Tata s-a uitat la mine cu asprime. Tatăl celălalt a râs. A râs un pic și Fiul Său.

Taman se crăpa de ziuă. M-am strecurat, cu chiu, cu vai, prin crăpătură și-am fugit spre viitor.

Nu înțeleg nici în ziua de azi ce mi-a venit! Puteam să rămân cu aceeași viteză pe loc. Întrucât mama m-a înfășat pentru tot restul vieții în lumina Învierii. Cu viteza acestei lumini o să mă și opresc din alergat într-o zi.

Cel înviat din morți în noaptea în care m-am născut o să spună, râzând ca atunci, demult: Lasă-i să creadă c-ai murit! După care, luându-mă frumușel de mână, mă va duce să-L cunosc pe Tatăl Lui. Știți ce-o să fac în clipa în care voi ajunge în fața Acestuia? O să-I sărut mâna dreaptă, apoi o să-L rog ca, măcar pentru o vreme, să-L cheme la fel ca pe tatăl meu!