Cum poate fi acasă când nu ești acasă
Atunci când Sfântul Sinod a decis ca 2023 să fie An omagial al pastorației persoanelor vârstnice, înalții ierarhi știau că nu e vorba de o simplă declarație simbolică, pentru că Biserica Ortodoxă Română a avut dintotdeauna o grijă specială față de seniori, făcând pentru ei lucruri cât se poate de concrete. Ne-am amintit cu bucurie și cu emoție acest lucru vizitând Centrul rezidențial pentru persoane vârstnice al Parohiei „Sfântul Silvestru” din București, unde, după propriile lor mărturisiri, rezidenții se simt ca acasă.
Episcop al Romei, Sfântul Silvestru a trăit în secolul al IV-lea, fiind un om virtuos și educat, mare făcător de minuni, primind de la Dumnezeu harisma vindecării bolnavilor. Cinstindu-i amintirea, Biserica „Sf. Silvestru”, al cărei hram principal este Adormirea Maicii Domnului, a fost sfințită, în forma ei actuală, în data de 30 septembrie 1907, fiind în prezent declarată monument istoric. Conform pisaniei datate 15 iunie 1743, o biserică mai veche a fost zidită de către jupân Pârvu boiangiul și jupâneasa Stanca în ceea ce era atunci mahalaua Silvestrului. Cutremurul din 1802 a afectat-o, iar cel din 1838 a demolat-o complet. Reclădită și inaugurată în 1839, i s-a adăugat „tâmpla bisericii”, iar turnul clopotniței, pe sub care trece strada Oltarului - detaliu arhitectonic destul de rar - este din 1879. În 2002, Patriarhul Teoctist a dăruit bisericii moaşte ale Sfântului Silvestru, pe care le primise în cadrul unei slujbe oficiate la Catedrala San Giovanni din Laterano, Roma.
În zilele noastre, prin ridicarea centrului pentru vârstnici, biserica şi-a rotunjit menirea, în spiritul vindecător al patronului său nominal. Ideea se pare că exista încă din 1923, dovadă că la baza monumentului ridicat în cinstea eroilor din Primul Război Mondial - care, așadar, și-a sărbătorit anul acesta centenarul - se află o inscripție menționând dorința enoriașilor de a se construi un centru - e drept, fără a se preciza specificul lui. Ușor n-a fost! Când actualul paroh, părintele Alexandru-Gabriel Gherasim, a venit aici ca preot slujitor, în octombrie 2007, iar paroh era părintele Nicolae Bordașiu, proiectul exista încă din anii 1990, sub păstorirea părintelui Constantin Galeriu. În primăvara lui 2008 au început excavările pentru fundație și clădirea a fost gata în 2010, dar inaugurarea a trebuit amânată până s-au rezolvat toate problemele privind utilitățile, iar între timp au apărut și primele cereri ale posibililor rezidenți.
Este unul dintre cele mai mari așezăminte din Arhiepiscopia Bucureștilor și a fost sfinţit la 26 octombrie 2014 - lucru rar, poate unic - de către doi patriarhi: Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și Preafericitul Părinte Teofil al III-lea, Patriarhul Ierusalimului. Inaugurarea a fost impulsionată de faptul că Patriarhul Daniel o inclusese în desfășurătorul sărbătorii de Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștiului. Primii rezidenți, doi bărbați, au intrat în cămin luni, 3 noiembrie, după o săptămână necesară organizării tuturor celor necesare. Astăzi, sunt aici 29-30 de seniori. Capacitatea căminului este de 48 de persoane, dar părintele paroh ne mărturisește că, dacă s-ar umple, ar fi greu să facă față, din cauza personalului insuficient. „Căutăm o infirmieră cu lunile!”, oftează parohul. „Preferă să meargă în străinătate, sunt salarii mult mai tentante, sau își găsesc o familie mai avută și pot să câștige aceeași sumă, dacă nu mai bine, îngrijind un singur bătrân”. În timpul pandemiei, timp de o lună și jumătate, din cauza restricțiilor, au fost forțați să cazeze aici și personalul: două săptămâni jumătate din el, apoi alte două ceilalți. Inevitabil, au avut și cazuri de COVID-19, pentru care au alocat și carantinat un etaj.
Oameni devotați
Tuturor celor care vor să devină rezidenți aici li se spune de la bun început că nu este un spital, deci nu pot fi tratate persoane care au o stare de sănătate prea deteriorată. Căminul are un medic angajat și beneficiază de serviciile altor cinci-șase doctori voluntari, închinători ai bisericii, de pildă frații psihiatri Iorgu Dragoș Matei și Mircea Bogdan Matei. La rândul ei, doctorița Maria Ghiță e membră în Comitetul parohial și gastroenterolog la Spitalul Colentina, care locuiește la două case de Biserica „Sf. Silvestru”, deci poate ajuta repede în caz de nevoie.
Prima doctoriță a căminului a fost Andreea Zamfirescu, acum medic primar în geriatrie și cadru didactic la Medicină, soțul ei fiind preot. Ea a predat ștafeta doctorului Valentin Nedelcu, specialist în pneumologie, iar în prezent este aici Adina Comorașu, care și-a făcut rezidențiatul cu doctorița Zamfirescu! Parohul ne vorbește cu recunoștință și despre Teodora-Ortansa Nedelcu, care a fost și ea medic al centrului, pentru aproape doi ani și jumătate, chiar în perioada pandemiei; ea preluase ștafeta de la fiul ei, Valentin, la începutul anului 2020, când el ajunsese mult prea ocupat și la spital, și la Facultatea de Medicină unde era cooptat într-un proiect de cercetare, și acasă, unde i se născuse cel de-al treilea fiu!
Asistenți sunt patru, iar infirmiere „în vremurile bune am ajuns la 14, în vremurile mai de restriște doar 11 sau chiar 10”. Cât despre aprovizionare, „aici fac eu cumul de funcții”, glumește părintele, „sunt și șofer, și magazioner. Avem însă și un manager”, precizează parohul, care, absolvent de Teologie și Drept, a predat la prima dintre ele Drept bisericesc și Legislația asistenței sociale, de unde a încercat să recruteze câteva dintre cele mai sârguincioase foste studente. „A și lucrat una dintre ele, mai mult timp, dar mi-a «furat-o» Direcția Generală de Asistență Socială de la sectorul 3, unde e și acum om de bază”, iar de mai bine de doi ani centrul îl are manager pe Mircea-Iulian Fulga, cu licență și master în Teologie pastorală, specializându-se în Omiletică-Catehetică, cu preocupări serioase și proiecte pentru catehizarea vârstnicilor.
Finanțarea centrului e asigurată din fondurile parohiei, donații și contribuțiile beneficiarilor, care plătesc - ei sau familiile - o sumă lunară mai modestă decât în alte case de bătrâni.
Aici se citește Ziarul Lumina
Mâncarea se servește în sala de mese sau la pat. Personalul se străduiește să-i convingă pe rezidenți să meargă la masă, și pentru a evita resturile în camere, dar și ca să socializeze cât mai mult. Camerele sunt de câte două paturi, elegante, curate, luminoase, călduroase și dotate cu câte un televizor. Luminița Bâca e plină de energie şi umor. Când părintele ne spune că rezidenta şi-a fracturat șoldul, ea adaugă râzând: „Și creierul!” Acasă era singură „și să știți că, dacă mă duceam la copii, au și ei copii și vă dați seama ce-nseamnă să mai ai pe cap și-un bătrân imobilizat la pat!” A ajuns aici direct din spital, în urma accidentului, după care a făcut o complicație postoperatorie, a fost internată din nou, „și vă spun sincer că abia așteptam să mă întorc acasă, adică aici! Înainte, când auzeam cuvântul azil, mi se făcea rău și-i compătimeam pe cei care ajung acolo. Dar există și altfel de cămine și oameni care chiar au grijă de bătrâni”. A lucrat 42 de ani la Institutul Cantacuzino, unde a fost colegă cu soția preotului Bordașiu, și ține să ne spună, chiar de două ori, că citește cu plăcere Ziarul Lumina.
Colega de cameră, Doina Ionel, de profesie ingineră și care este aici de un an, nu este la fel de exuberantă, dar acceptă cu plăcere să stea de vorbă cu noi. O întreb cum a auzit despre acest loc și zâmbește: „E o poveste lungă și frumoasă!” Mama ei era pictoriță și multă vreme nu a avut copii. Nașa ei, care era fiică de ofițer, i-a propus să-i facă acestuia un portret, care a ieșit mare și impunător. Ulterior, l-a moștenit Doina Ionel și, peste ani, l-a dăruit unei persoane care, cu acea ocazie, i-a dat adresa și numărul de telefon al centrului în care stăm de vorbă.
„Decebal către popor” și 60 de medalii sportive
După ce a venit în centru, în 3 noiembrie 2014, Iordan Stanciu, cel mai vechi locatar al acestuia, a avut un coleg de cameră care se numea Constantin Angelescu, cu zece ani mai mare. Ei bine, în ziua în care am vizitat noi așezământul, tocmai îi venise un nou vecin, pe nume... Marian Constantin Angelescu! Iordan Stanciu este de-o energie debordantă și o luciditate fără cusur. Își amintește în detaliu atât sfințirea din 26 octombrie în acel an, cât și acomodarea lui, „cu eforturi măricele”, la „viața de azil. Parcă a scris cineva «Azilul de noapte» - așa, Maxim Gorki! Să știți că adaptarea nu e ușoară, chiar dacă ai stat ca elev în internat sau ca student în cămin, una e acomodarea la 12 sau 20 de ani și alta la 83, când am venit eu aici. Acum am 92 de ani și 7 luni!” A venit aici după ce i-a murit soția și a rămas singur. „Am făcut un studiu de fezabilitate”, spune cu umor, și a reieșit că are câteva variante: să se recăsătorească - „variantă cam păcătoasă”, să găsească o femeie care să aibă grijă de el sau să vină aici, la Sf. Silvestru. „Eram abonat la Ziarul Lumina și aflasem de-acolo despre cămin”. Ca absolvent de Politehnică, la Mine și Metalurgie, plus un masterat în China, și o viață lucrată în cercetare, învățase să se documenteze foarte bine înainte de a lua o decizie. Iar intenția lui era „să mă dezbar de lucrurile materiale și să dau întâietate spiritului”. Ne mai spune că în liceu a făcut gimnastică sportivă și a jucat în trupa de teatru, alături de colegul lui Silviu Stănculescu, în „Revizorul”, de Gogol. Ca să ne convingă de calitățile sale, ne recită cu patos „Decebal către popor”, de George Coșbuc!
A trebuit să ieșim în curte pentru a-l găsi pe Nicolae Nițu, pe care toată lumea îl știe de Nicu și care, în ciuda temperaturii de doar câteva grade peste zero, se afla acolo, desfătându-se în cele câteva raze de soare. Nimic surprinzător dacă știi că este un atlet veteran, în vârstă de 90 de ani, care a cucerit 60 de medalii la alergări de când a ieșit la pensie, cea mai recentă la 85 de ani! Cinstit vorbind, nu pare să aibă nici 70 de ani. A avut soția aici, Lizica, s-a internat să-i fie aproape, și, la o lună după ce ea a plecat la Domnul, a rămas în așezământ. „Sunt omul casei!”, spune zâmbind. După ce a ieșit la pensie, a aflat că are loc un cros în Piața Unirii și s-a hotărât să participe. Până atunci, locuind în Berceni, alerga de două ori pe săptămână, joia și sâmbăta, până la IMGB și înapoi, pentru că așa îi recomandase medicul. La cros a ieșit pe locul 2 și primarul de atunci al sectorului 3, Eugen Pleșca, l-a întrebat de ce nu se înscrie în secția de veterani a Federației Române de Atletism. Așa a început o adevărată carieră sportivă la senectute, care l-a dus inclusiv la Balcaniade desfășurate la Salonic sau la Tirana. Întâmplarea a făcut să stăm de vorbă de Ziua Independenței Albaniei și ne-a amintit că Imnul Național al acesteia este pe muzica lui Ciprian Porumbescu din „Pe-al nostru steag”! „După ce ne-au premiat au fost festivități frumoase, un banchet, era și un tun acolo, au tras cu tunul și ne-au învățat dansurile lor naționale! Ei fiind mahomedani, petrecerea era fără alcool, dar tot s-a găsit pentru noi o sticlă de vin...” Când a împlinit 90 de ani, în august anul acesta, părintele i-a permis să adune câțiva colegi la un restaurant. „Am o colegă, Lucia Radu, fosta soție a lui Tudor Vornicu, chiar văzui acum pe internet, care la 92 de ani încă a participat la Crosul Unirii de la Alba Iulia, unde mergeam și noi! Nu știu dacă a și alergat, dar, vă dați seama, simpla ei prezență acolo e un eveniment!”
Plăcerea de a învăța de la vârstnici
Am stat de vorbă și cu doctorița Adina Comorașu, pe care am întrebat-o cât de greu este să se ocupe de seniori. „Mie îmi face plăcere să stau de vorbă cu oameni în vârstă”, ne-a mărturisit, „pentru că simt că am ce învăța de la ei, dar recunosc că este dificil, pentru că e nevoie de răbdare. Ei au nevoie cel mai mult de prezența și de compasiunea noastră, care practic asigură jumătate din tratament”. Sigur că au existat și cazuri în care pacienții, fragili prin definiție, s-au decompensat și a fost nevoie să fie duși la un spital. „Chiar recent am avut o pacientă, în general bine, destul de echilibrată, dar care s-a decompensat rapid și a fost nevoie să mergem la spital, dacă am fi întârziat, viața ei ar fi fost în pericol. Câteva ore ar fi putut fi fatale...”
Unii rezidenți nu mai au familie, dar alții au rude care îi vizitează și le asigură medicația cronică. Există însă și un stoc permanent de medicamente, în special pentru situațiile acute, urgente, care nu pot fi prevăzute. Centrul rezidențial pentru persoane vârstnice al Parohiei „Sfântul Silvestru” din București nu este un refugiu modest, ci o clădire respectabilă, dotată cu toate cele necesare, inclusiv lift de persoane. Un loc excelent îngrijit în care am întâmpinat căldură la propriu şi la figurat şi pe care l-am părăsit știind că aici persoanele de vârsta a treia sunt îngrijite așa cum se cuvine, nu doar în Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice, ci permanent.