Cunoaştere şi discernământ

Unul dintre paradoxurile lumii în care trăim este dat de tehnologie, care oferă acces nelimitat la cunoaştere - ca acţiune de a şti, de a afla -, însă viteza pe care o imprimă fluxului de informaţii micşorează drastic timpul necesar minţii pentru filtrarea lor. Teoretic, cantitatea informaţiilor contribuie la consolidarea cunoaşterii, dar tehnologia nuanţează lucrurile tocmai prin rapiditatea de transmitere a lor, care ne vulnerabilizează în privinţa capacităţii de selectare calitativă. În aceste condiţii, avantajul accesului la informaţii se poate transforma în capcana alterării procesului de triere a datelor valoroase de cele nerelevante sau chiar dăunătoare, copleşiţi nu doar de ritm, ci şi de volumul lor uriaş, ceea ce viciază în final cunoaşterea. Efectele pot fi numeroase şi profunde, de la o percepţie deformată asupra realităţii la schimbarea sistemului de valori.

Invitaţia tehnologiei la un consum informaţional masiv, dar şi la o expunere ridicată în spaţiul virtual, cum ar fi la reţelele sociale, este însoţită de riscuri pe măsură, de aceea este nevoie de o reevaluare a raportului cunoaştere-discernământ, cunoaşterea fiind înţeleasă ca acumulare de informaţii, iar discernământul ca abilitate superioară de triere a informaţiilor, disociind între bine şi rău, moral şi imoral, iluzie şi realitate etc. Sau, altfel spus, conştientizarea propriilor acţiuni determinate de utilizarea tehnologiei şi anticiparea efectelor acestora asupra cunoaşterii.

Discernământul se poate aplica cel puţin pe două paliere, ca limitare a consumului informaţional, rezervându-ne astfel timp pentru procesarea informaţiilor deja acumulate, şi ca reducere a expunerii în spaţiul virtual, reţelele sociale fiind un exemplu elocvent de creator de iluzii, inducând percepţia că o prezenţă activă în acest mediu te face mai deştept, interesant sau important, pe scurt, că te scoate din anonimat. Marea eroare, sau mai bine zis lipsa de discernământ, constă în asimilarea tehnologiei cu o autoritate de validare şi de valorizare a oamenilor şi ideea că dacă nu eşti în online nu exişti. Ambele sunt demonstrabile ca false prin adevărul că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iar valoarea sa este infinită şi se află în suflet, căruia nu-i este de folos tehnologia în urcuşul său pentru dobândirea Împărăţiei cerurilor. A înţelege că acesta este scopul vieţii şi că toate acţiunile noastre trebuie să urmărească atingerea lui reprezintă începutul discernământului.

Cele mai complexe şi profunde studii care pun în analiză cunoaşterea şi discernământul le găsim în literatura patristică. Sfinţii Părinţi definesc discernământul din prisma capacităţii duhovniceşti de a deosebi binele de rău, intenţiile şi gândurile bune de cele rele, a găsirii măsurii potrivite în toate. Bogăţia de înţelesuri şi explicaţii patristice ale discernământului şi superiorităţii lui în faţa cunoaşterii oferă răspunsuri la toate aspectele vieţii, inclusiv problematicii tehnologiei. În viziunea Sfinţilor Părinţi, discernământul înseamnă echilibru. În lipsa lui, şi cele mai nobile fapte pot avea consecinţe vătămătoare pentru suflet. De aceea este considerat „regina virtuților”.

Capacitatea de a aprecia lucrurile la justa lor valoare, fie şi când accesăm tehnologia pentru a ne îmbogăţi cunoaşterea, se antrenează la fel ca orice virtute. Discernământul se exersează şi se menţine activ, cu atât mai mult cu cât digitalizarea aduce o serie de pericole. Este esenţial aici ce anume decidem să preţuim mai mult, mântuirea sau tehnologia… Este nevoie de mult discernământ.