„Cunoaşterea semeţeşte, iubirea zideşte”
Suna ca o provocare a spune că una dintre determinările procesului de secularizare este cunoaşterea, ştiinţifică în principal, şi, în succesiune logică, tehnologia. Şi totuşi! La vremea lui, Sfântul Apostol Pavel atrăgea atenția: „Cunoştinţa semeţeşte, iubirea zideşte”. Când şi cum? Ne amintim că, de la început, vrăjmaşul a spus lui Adam: „Nu veţi muri. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. Urmarea o ştim, mai dificil este a cunoaşte „binele şi răul” cum o arată interminabilele discuții între specialiști. Avem, cum spunea Eminescu, a ne întreba „ce e rău şi ce e bine”. Astăzi, nimeni nu se îndoieşte că ştiinţa este putere, dar problema care rămâne într-o perpetuă deschidere este ce se face cu această putere, şi aici ne întâmpină îngrădiri de tot felul, care reînnoiesc tematica libertăţii la care obligă jugul timpului. Dacă am fi onești, s-ar cuveni ca această extindere să îndemne la smerenie, ca reînnoită constatare - „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înțelepciune le-ai făcut” -, şi ca memento pentru smerenie „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Dacă am concepe cunoașterea științifică ca pe o sferă care se măreşte cu fiecare nouă descoperire, vom fi nevoiţi să recunoaştem că se înmulţesc şi punctele de contact cu necunoscutul care ne înconjoară. Adică, așa cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „cunoaștem în parte” şi, în consecinţă, tot aşa „prorocim”. Probabilitatea doar orientează şi recentele descoperiri ale „efectului fluture” sau „lebedei negre” ar trebui să dea mai mult de gândit.
Cunoașterea, atât de necesară, dă omului, între niște limite, o bine-venită încredere în forţele proprii, doar că apar noi probleme odată cu divizarea științelor, glisând pe un adevărat cerc vicios al diviziunii odată cu apariția a tot mai multe specializări şi infraspecializări. Se conturează o situație paradoxală după principiul că se cunoaşte „din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin” ca la limită „se va şti totul despre nimic”. Gradul de complexitate creşte dacă adăugăm că există cunoaştere bună şi rea (prin aplicaţiile lor). Cert, beneficiile cunoașterii științifice sunt indubitabile, dar efectele secundare, ca să spunem aşa, le dijmuiesc uneori drastic, arătând că celebrul „panaceu” este foarte departe, dacă nu imposibil chiar. Problema este a măsurii, cea de nelipsit din toate.
Depășirea lor reală este cunoașterea sfântă, totuna cu Iubirea prin care Dumnezeu a făcut lumea şi a zidit omul. Trufia cunoaşterii parcelare este învinsă de chiar efectele ei, de-ar fi să luăm seama doar la dezechilibrul ecologic şi spectrul său întunecat. Şi aici trufia se manifestă arătând mereu „paiul din ochiul altuia” ca să nu fie văzută „bârna” proprie. Dezastrul este vădit în imposibilitatea unui acord, fie şi de principii. Simptomatică este situaţia din medicină, unde un tratament generează efecte secundare previzibile şi neprevizibile pentru care se fac alte medicamente în timp ce se lărgeşte spectrul maladiilor şi creşte numărul bolnavilor. Mai sunt şi acele malformaţii congenitale cu care se vor confrunta generaţiile viitoare. Toate arată că omul rămâne „un necunoscut”, cum l-a definit Alexis Carel. Şi aşa este, pentru că doar peste el Părintele Ceresc a suflat duh.
Biruitoare rămâne de-a pururi Iubirea care dă cunoaşterii un plus de soliditate şi o mai mare anvergură făptuirii. „Iubeşte şi fă ce vrei” scria Fericitul Augustin, care mai vorbea de existența a două feluri de iubire care au făcut două cetăți: iubirea de sine, ducând la dispreţul faţă de Dumnezeu, pe care e zidită cetatea pământească, şi iubirea de Dumnezeu, evoluând spre dispreţul de sine, care a produs cetatea lui Dumnezeu. Da, iubirea de sine depărtează de Dumnezeu până la negare, cum bine se vede cu așa-zisul ateism. În schimb, iubirea de Dumnezeu izvorăşte iubirea pentru întreaga Sa creaţie şi, mai întâi, pentru oameni, căci nu poți iubi Creatorul fără să iubeşti creaţia. Iubirea face din cunoaștere înţelegere şi din făptuire zidire bineplăcută lui Dumnezeu, uneşte cele despărţite şi ne apropie de zorii veșniciei. Din iubirea unora pentru ceilalţi se naşte puterea mărturisirii Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt - Treime Unime şi Unime Treime. Rămâne mereu deschisă problema sincerității, asupra căreia atrăgea atenția Sfântul Apostol Pavel când vorbea despre cei care cu gura laudă, dar cu faptele se leapădă. Nu cumva secularizarea este un abandon al iubirii cu care Dumnezeu ne-a dăruit şi ne aşteaptă ca pe fiul cel rătăcitor? Oricând este propice timpul reîntoarcerii, când să cerem iertare spre a ne bucura deplin de nehotărnicita iubire a lui Dumnezeu, care așteaptă să spunem: Părinte, am greșit la cer şi înaintea Ta, şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Așa noi, cei rătăciți, ne putem regăsi ca fii ai Tatălui Ceresc, dimpreună cu Hristos moștenitori ai vieții veşnice, deodată cunoaştere şi iubire: „a te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis”.