Curajul de a fi sfânt

Un articol de: Pr. Prof. Dr. Stelian Tofană - 26 Iunie 2016

Duminica întâi după Rusalii (Matei 10, 32‑33; 37‑38; 19, 27‑30)

Zis‑a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi‑voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu‑și ia crucea și nu‑Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I‑a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți‑am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le‑a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi‑ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.

Duminica întâi după Rusalii este dedicată pomenirii tuturor sfinților, câți au existat și câți există în istorie: știuți și neștiuți, de toate categoriile și vârstele, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, virtuoși sau fost păcătoși. De aceea, ea și poartă acest nume de „Duminica Tuturor Sfinților”. Nimic mai firesc ca, după Rusalii, să fie pomeniți toți aceia care au atins sfințenia tocmai pentru că au conlucrat cu harul Sfântului Duh, care s‑a revărsat peste lume, după evenimentul Cincizecimii. Toți aceștia sunt astăzi, pentru noi, pilde sau dovezi concrete ale faptului că sfințenia poate fi atinsă de către fiecare dintre creștini, și că ea nu este o stare ce poate fi atinsă doar de către anumiți oameni, cu anumite calități sau chemări, iar de către alții nu.

Toți suntem chemați la sfințe­nie! Porunca se află în textul sfânt: „Fiți sfinți!” (1 Pet. 1, 16; Lev. 11, 44). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48). A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Aceste afirmații ne dau prilej să ne întrebăm:

Ce este un sfânt?

Despre sfințenie, oamenii și‑au făcut părerile cele mai ciudate și mai confuze, de cele mai multe ori, departe de adevăr. Unii cred că sfinții au fost, sau sunt aceia care au puterea de a face minuni. Alții cred că sfântul este pustnicul care părăsește lumea și trăiește în singurătate o viață tristă și amară. O altă categorie de oameni crede că sfântul este un om fără de păcat. Dar să nu facem judecăți pripite! Nici minunea nu e un criteriu al sfințeniei, nici retragerea în singurătate. Este adevărat că o bună parte din marii oameni ai vieții religioase au săvârșit minuni, au avut descoperiri de la Dumnezeu, au fost înzestrați cu daruri speciale. Dar nu numai pentru aceste daruri au fost ei canonizați de către Biserică. Factorul miraculos, în declararea lor ca sfinți, a fost de mică impor­tanță. În istoria creștinismului au trăit, după cum se știe, mii și mii de oameni, acum vene­rați ca sfinți, care n‑au făcut nici o faptă miraculoasă.

Spre exemplu, Fecioara Maria n‑a făcut nici o minune, afară de faptul de a fi considerată cea mai mare minune, nașterea, din sângiurile ei, a Dumnezeu‑Omului, Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul, la fel, n‑a făcut nici o minune și totuși, despre el a spus Mântuitorul Hristos că este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Mt. 11, 11). La fel, cu privire la viața ascetică, numai puțini oameni au fost pustnici și monahi. Cei mai mulți sfinți au trăit în mijlocul semenilor lor, în societate, au avut profesiuni profane, fiind negustori, mese­riași, militari, vameși, ba unii chiar demnitari de curți imperiale sau chiar împărați.

Cât despre păcat, este suficient să spunem că sfinții au fost oameni ca și noi, supuși ispitelor și păcatului. Mulți dintre ei, îna­inte de a se întoarce la Dumnezeu, au păcătuit chiar, mult și greu. Este de‑ajuns să ne gândim la Saul din Tars, la Maria Egipteanca sau la Fericitul Augustin. Și‑atunci, desigur, ne întrebăm: ce este un sfânt?

Textul Evangheliei Duminicii întâi după Rusalii ne oferă o parte din răspuns. Ea este o Evanghelie a unor sentințe pronun­țate de către Iisus, deloc ușor de înțeles și de răspuns la ele. Sunt categorice, severe și greu de pus în practică. Iată care sunt acestea: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”; „De cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”; „Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”; „Cel ce iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”; „Și cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”(Mt. 10, 32, 33; 37‑38).

În locul țarinilor - raiul și în locul caselor - Ierusalimul cel de Sus

Sunt cinci sentințe care i‑au nedumerit pe apostoli. Trebuie să recunoaștem că nici pentru noi nu sunt mai confortabile. Astfel că ceilalți apostoli l‑au pus pe Petru să‑L întrebe pe Iisus: „Iată, noi pe toate le‑am lăsat şi Ţi‑am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?” (Mt. 19, 27). Și Mântui­torul le răspunde, dându‑le parcă o satisfacție: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(Mt. 19, 28). Apoi a mai adăugat un cuvânt, nu numai pentru apostoli, ci pentru toți oamenii: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni” (Mt. 19, 29).

Comentând aceste cuvinte, Sfântul Teofilact zice: „Ca să nu socotească cineva că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care fac cele asemenea, că vor avea în locul rudeniilor celor trupești, frăția și apropierea cea către Dumnezeu. Iar în locul «țarini­lor» - raiul și în locul «caselor» de piatră - Ierusalimul cel de Sus. În loc de «mamă», bătrânele din biserică; în loc de «tată», pe preoți, în loc de femeie, pe toate femeile credincioase, dar nu cu nuntire. Să nu fie aceasta! Ci cu așezare și dragoste duhovnicească și cu grija cea iubitoare de oameni către acestea. Iar Domnul nu ne poruncește să ne despăr­țim de ai noștri nicidecum, ci numai atunci când aceștia ne‑ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. „Sofia” București, 2007, 320). Așadar, să reflectăm mai mult la paradoxul câștigului prin pierdere!

După ce a rostit toate aceste sentințe, Mântuitorul Hristos face o încheiere, cam neașteptată față de speranțele pe care le dăduse ucenicilor Săi: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”(Mt. 19, 30). Sfântul Teofilact spune că, aici, Mântuitorul îi arată pe iudei și pe neamuri. Căci iudeii, „întâi” fiind, au ajuns „cei de pe urmă”; iar noi, neamurile, „cei de pe urmă” fiind, ne‑am făcut „cei dintâi” (cf. Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, 320).

Însă textul acestei Evanghelii necesită unele explicații cu privire la unele dintre sentințele rostite de către Mântuitorul. De pildă: cum să nu iubim pe tată, pe mamă, pe copii? Îngăduie cuvintele lui Iisus o astfel de interpretare? Sau cum să înțele­gem că cei din urmă sunt cei dintâi? Cum adică: ori sunt la urmă, ori sunt cei dintâi? Ce înseamnă „locul întâi” în viziunea lui Iisus?

Nu insist acum asupra explicării acestor sentințe, ci aș dori să mă opresc puțin asupra sem­nificației textului cu privire la întrebarea pusă mai la început: ce este un sfânt?Sau, altfel spus, cum se atinge sfințenia?Și‑a­ceasta pentru că textul Evangheliei Duminicii Tuturor Sfin­ților ne spune ceva în acest sens. Nu ne spune în mod direct ce es­te un sfânt, dar ne spune ce trebuie făcut ca să devii sfânt. Așa­dar, înainte de toate, ne prezintă câteva dintre condițiile sfințeniei, și anume: mărturisirea lui Iisus în fața oamenilor și nelepădarea de El; adeziunea totală la Persoana Sa; luarea crucii și urmarea Lui.

N‑o să putem nici pe acestea să le analizăm în amănunt, dar la două dintre ele m‑aș opri, încercând să le găsim un tâlc.

Nerespectarea poruncilor înseamnă lepădarea de El

Mărturisirea lui Iisus în fața tuturor înseamnă, înainte de toate, a‑L recunoaște ca Dumnezeu. Recunoscându‑L ca Dumnezeu, nu ne considerăm autosuficienți, ci dependenți de El, atât cu privire la începutul, cât și cu privire la sfârșitul nostru. De aceea, unora le vine greu să creadă în El, pentru că acest lucru presupune dependența de Dumnezeu. Or, dependența de cineva nu‑ți permite să faci chiar tot ce vrei.

Dependența de cineva înseamnă apartenența la un sistem de reguli, de principii, la o anumită ordine, impusă de persoana respectivă sau de instituția căreia ești subordonat. Trebuie să le asculți, să le respecți, să te conformezi lor. Așadar, depen­dența de Iisus înseamnă să‑I asculți și să‑I urmezi cuvântul, să‑I împlinești poruncile, să te conformezi regulilor din institu­ția pe care El a creat‑o, și în care te‑ai născut, prin botez, și anume Biserica. Și această urmare sau conformare nu e deloc ușoa­ră. Ea presupune renunțări, sacrificii, curaj și demnitate.

Când nu‑I respecți poruncile, te lepezi de El; când îți este rușine să te închini, în autobuz, în tren, în mașină sau pe stradă, trecând pe lângă o biserică, te lepezi de El; când nu accepți dependența de El, te lepezi de El, socotindu‑te pe tine în centrul lumii și crezând că totul se învârte în jurul tău. Și‑aceasta e o mare rătăcire! De aceea, părinții să‑L mărturisească pe Iisus în fața copiilor lor, prin viața lor morală; copiii să‑L mărturisească pe Iisus în fața colegilor lor, prin a vorbi despre El și a nu se rușina de numele Lui. Într‑un cuvânt, noi toți, prin demnitate și curaj, să ne asumăm, ca directivă de viață, valorile creștine și să luăm atitudine în fața acelora care le neagă deliberat, spunând răspicat acest lucru, ca o declarație publică. O declarație ascunsă că ești creștin este compromiță­toa­re și condamnabilă. Corectitudinea, demnitatea, curajul mărturisirii adevărului sunt căi ale sfințeniei. Iată unde trebuie să‑i vedem și să‑i căutăm pe sfinți!

Să știți că în rândul lașilor, tăgăduitorilor, trădătorilor, oamenilor cu două fețe nu există sfințenie, chiar dacă asemenea atitudini sunt, uneori, doar de formă, și nu de conștiință. De astfel de oameni lumea nu are nevoie, iar Hristos Se leapădă și El de ei. O spune răspicat: „De cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10, 33). Curajul de a‑L mărturisi pe Hristos și demnitatea de a fi creștin l‑au făcut, spre exemplu, pe Constantin Brâncoveanu sfânt. Nu pustnicul, nici sihăstria, nici minunile! Iar pe fiul său mai mic, care la un moment dat s‑a înfri­coșat în fața martiriului, voind să se lepede de Hristos, privirea plină de demnitate a tatălui și cuvântul lui încurajator l‑au făcut să primească senin moartea și să devină și el un sfânt. Acesta e exemplul părinților pentru copiii lor! Doar aceste exemple îi întăresc și îi fac demni în viață, ajutându‑i să pășească pe calea sfințeniei.

Smerenia etalată nu mai e smerenie

Luarea Crucii și purtarea ei înseamnă a‑ți asuma viața și când nu este una „roză”, adică a‑ți asuma, fără cârtire, greută­țile, bolile, încercările de tot felul care vin asupra noastră.

Toate acestea nu pot fi asumate fără smerenie. Însă nu o smerenie etalată, care se prezintă pe ea însăși spunând: „Ia­tă‑mă! Sunt aici. Eu sunt smerenia sau eu sunt cel smerit”. Smerenia etalată nu duce la sfințenie, ci la slavă deșartă. Sfântul care se știe sfânt nu e sfânt! Adică, acela care se crede virtuos, care își arogă sfințenia, acela nu e sfânt. Opusul smereniei este mândria, slava deșartă. Mândria se manifestă când te lauzi tu, iar slava deșartă, când te lași lăudat de către alții. Nu cumva, uneori, ne smerim doar ca să fim lăudați de cei din jur?

Se spune că, într‑o mănăstire, un călugăr, arătând multă smerenie, îi mărturisea mereu stare­țului: „Părinte stareț, sunt un păcătos! Sunt mai rău decât toți ceilalți și nu sunt bun la nimic!” Și repeta aceste cuvinte de fiecare dată când îl întâlnea pe stareț. Dar într‑o zi starețul s‑a gândit să‑i pună smerenia la încercare. Voia să vadă dacă este autentică sau nu. Și, astfel, l‑a chemat și i‑a zis: „Am auzit, frate, că nu prea îți faci datoria; că lipsești de la pravilă; că te porți arogant față de ceilalți; că mănânci prea mult, și pe ascuns; că dormi prea mult; că ești clevetitor și invidios. Frații toți spun că ești ticălos și că nimeni nu se poate bizui pe tine”. Dintr‑odată, tânărul călugăr s‑a aprins de furie și‑i replică starețului: „Nu se poate, părinte! Cum adică? Eu nu‑mi fac datoria? Cum, ceilalți, care sunt leneși, clevetitori etc., sunt mai buni decât mine? Cum, eu sunt chiar cel mai rău? Nu se poate!” Și s‑a supărat. Atunci starețul i‑a răspuns: „Du‑te! Nu ești smerit cum ai spus, ci mândru cum te arăți. Smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile și păcatele, nu când doar le afirmă și le ascunde! Și smerit nu e cel care zice despre sine că e smerit, cum spui tu, ci acela care rabdă cu smerenie și adevărul, și neadevărul spuse de către alții despre sine”.

O astfel de atitudine însă nu înseamnă că trebuie să capitulăm în fața calomniilor, neadevărului, acceptând pasiv tot ceea ce se spune rău și nedrept despre noi. Nu! Trebuie să replicăm! Și Mântuitorul a replicat în fața nedreptății. I‑a răspuns slugii arhiereului: „Dacă am făcut rău, dovedește! Dacă nu, de ce mă bați?” (In. 18, 23). A replicat Iisus, dar fără ură!

Așadar, cei care le fac pe acestea, aceia sunt sfinții. Iată cât de puțin trebuie să facem pentru a deveni un sfânt! Și aș încheia cu un text din Epistola către Evrei: „Să dăm la o parte orice piedică și păcatul, care ne ține așa de strâns, și să alergăm, cu stăruință, în lupta care ne stă înainte” (12, 1).