Curăţia preafrumoasă a lui Iosif şi roada binelui fără planificări temporale

Săptămâna cuprinsă între sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim şi Învierea Domnului este cunoscută în tradiţia liturgică ortodoxă sub denumirea de Săptămâna Mare. De ce este adjectivată astfel? Este „mare” pentru că sunt zilele în care Dumnezeu-Omul lucrează la mântuirea şi răscumpărarea noastră de sub chingile morţii şi ale păcatului. Deci sunt zilele lui Dumnezeu, şi nu ale omului. Sunt zilele re-creaţiei omului în vederea îndumnezeirii ca stare de comuniune deplină şi total transparentă cu Dumnezeu-Treimea prin Cuvântul Întrupat, Care a redat frumuseţea chipului Său din om distorsionat de păcatul neascultării, a re-infuzat firea omenească cu harul cel de viaţă făcător şi necreat al Învierii ca biruinţă asupra morţii care este atrofiere a gustului şi a dorului pentru dragostea şi părtăşia eternă cu Preasfânta Treime.

Astfel, toată Săptămâna Mare nu este decât o reiterare a zilelor creaţiei din Facere prin lucrarea dumnezeiască şi omenească directă şi mai intimă a lui Hristos: atunci zilele începeau dimineaţa, pentru că „toate erau bune foarte” (Fac. 1, 31) şi pline de lumină;acum în Săptămâna Mare zilele încep seara prin slujba Deniilor, care sunt îndemn la priveghere după cuvântul Domnului din grădina Ghetsimani: „Şi le-a zis: De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi” (Lc. 22, 46), pentru că „noaptea păcatului” a întunecat firea omului celui zidit după chipul Logosului întrupat şi este nevoie de o covârşire prin lumina îndumnezeirii, care se împropriază prin asceză şi împlinirea poruncilor, dar şi pentru că „Mirele vine în miezul nopţii şi fericită va fi sluga pe care o va afla priveghind” (Troparul Deniei din Sfânta şi Marea Luni); atunci „toate erau bune foarte”; acum sunt toate stricate şi desfigurate de dispreţul omului faţă de Dumnezeu, de bătaia şi răutatea pe care omul I le aplică lui Dumnezeu-Omul, de scuipatul omului pe obrazul Celui care este Faţa lui Dumnezeu printre oameni, de divorţul asumat al omului faţă de Dumnezeu, soldat cu iluzia că Acesta poate fi omorât sau prins în urâţenia morţii; atunci omul era creat „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26), acum omul vrea să distrugă chiar pe Prototipul Său prin priviri piezişe, calomnii mincinoase, ironii muşcătoare, sfidări maliţioase şi ţintuire atroce pe Cruce. Tot acest paralelism este esenţializat într-o stihiră de la slujba Deniei din Sfânta şi Marea Luni: „Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu al cărui chip M-am îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul, bogat fiind cu Dumnezeirea şi să-Mi pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul, Cel ce sunt nepătimitor cu Dumnezeirea”.

Deci, Săptămâna Pătimirilor este Mare, pentru că dinspre Dumnezeu-Omul grăieşte numai Jertfa ca expresie a dragostei Lui nemărginite („Şi nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceş­tia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea” - Mt. 26,62-63), grăiesc cinstitele Lui Pătimiri, care sunt „lumini de mântuire” (Sedealna I, Denia din Sfânta şi Marea Luni), iar dinspre om grăieşte doar rumoarea răzbunării, a cruzimii şi a falsei convingeri că Dumnezeu poate fi exterminat.

Sunt „Mari” zilele acestea pentru că, atunci când omul Îi „dăruieşte” lui Dumnzeu doar nimicul urii şi al refuzului, El ne dăruieşte doar belşugul dragostei Lui infinite şi fără nici o condiţie.

Patriarhul Iosif - paradigmă a curăţiei şi preînchipuire a lui Hristos

Cartea Facerii ne spune că Iosif, fiul patriarhului Iacov şi al Rahilei, „era chipeş la statură şi foarte frumos la faţă” (39, 6). De­sigur, această frumuseţe era un reflex al verticalităţii constante, al bunătăţii, al dragostei şi al curăţiei interioare, pe care le avea: când este vândut ismaeliţilor pe douăzeci de arginţi de către fraţii săi şi ajunge în Egipt (Fac. 37, 28), el nu se răzbună pe aceştia care au venit să ceară grâu: „Acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre” (Fac. 45, 5); când este siluit de către soţia lui Putifar să accepte desfrâul cu ea, el fuge şi respinge oferta păcătoasă, păstrându-şi integritatea spirituală, a sufletului şi a trupului (Fac. 39, 2-18).
Astfel, patriarhul Iosif a stat „ca un diamant necuprins de patimile păcatului” (stihiră din cântarea a VIII-a de la slujba Pavecerniţei din Sfânta şi Marea Luni); „s-a robit cu trupul, iar sufletul şi l-a păzit nerobit” (Icosul Deniei din Sfânta şi Marea Luni) prin fuga premeditată şi nepregetată din faţa murdăriei desfrânării. Patriarhul Iosif ne învaţă că fuga de oferta distructivă a păcatului este unicul şi firescul reflex al sufletului curat şi plin de bunătate. Curăţia sufletului este indiciul adevăratei fidelităţi faţă de viaţa în Dumnezeu şi „adevărata îmbrăcăminte de lumină a hainei sufletului” nostru, care ne înlesneşte intrarea în „cămara cea împodobită a Mântuitorului”. Desfrânarea este semnul trădării iubirii lui Dumnezeu prin logodirea cu păcatul, care desfigurează şi înjoseşte cu adevărat omul.

De aceea patriarhul Iosif este prefigurarea Domnului Hristos: era iubit de tatăl lui, Iacov (Fac. 37, 3-4), aşa cum şi Dumne­zeu-Omul este iubit de Tatăl Cel Ceresc (Mt. 3, 17); „fraţii lui îl pizmuiau” (Fac. 37, 11), aşa cum şi iudeii, fraţii de neam ai Domnului, „din invidie L-au dat în mâna lui” Pilat (Mt. 27, 18); a fost „dezbrăcat de haina cea lungă şi aleasă” şi aruncat într-un puţ, ca mai apoi să fie vândut pe douăzeci de arginţi şi haina lui să fie înmuiată în sânge de ied (Fac. 37, 23-31), aşa cum şi Domnul Hristos a fost vândut pe treizeci de arginţi (Mt. 26, 15), a fost „dezbrăcat de hainele lui”, punându-I-Se „o hlamidă roşie”, ca mai apoi să fie răstignit şi pus în mormânt; Iosif le-a dat grâu şi argint fraţilor săi când au venit în Egipt (Fac.42, 25) , aşa cum şi Domnul ne dă celor care suntem fraţi ai Săi „grâul cel ceresc” al Trupului Său şi „argintul” Sângelui Său cel sfânt (In. 6, 48-58).

Smochinul neroditor - săvârşirea binelui nu are termene

Pericopa evanghelică a uscării smochinului neroditor prin blestemul Domnului constituie o mare piatră de poticneală şi cruce a raţiunii. Cei necredincioşi, dar şi cei credincioşi ar putea să se întrebe: cum poate Domnul să blesteme, El care este numai dragoste? Cum poate să fie atât de crud cu natura? Cum poate să fie atât de nedrept cu acest smochin, mai ales că nici „nu era timpul smochinelor” (Mc. 11, 13)? Deci, într-un fel nu era îndreptăţit la a avea roade, pentru că nu era sezonul acestora.

Pentru a găsi un răspuns adecvat, nu cred că strică să facem puţin recurs la modul cum sunt cultivaţi şi cum cresc smochinii. Se ştie că smochinul, o plantă mediteraneeană, are nevoie de multă căldură şi lumină, dând rod de două ori pe an, primăvara şi toamna. La smochin, spre deosebire de alte plante, fructul apare înaintea frunzelor sub formă de muguraşi atârnaţi pe creangă. Odată cu dezvoltarea acestora, cresc şi frunzele, care, dacă sunt afectate, trebuie ajustate ca să nu împiedice formarea fructului de smochin. În acest caz, prezenţa frunzelor pe ramurile de smochin este un indiciu clar al prezenţei fructelor. Sau orice smochin care are frunze ar trebui să aibă şi fructe. Smochinul din Evanghelie avea frunze, dar nu avea rod (Mc. 11, 13). Deci, ar fi putut să aibă rod, de vreme ce avea frunze, chiar dacă „nu era vremea smochinelor”. Poate era un smochin mai atipic. Astfel, chiar dacă „nu era timpul smochinelor”, el dădea impresia, prin frunzele pe care le avea, că are fructe. Însă totul s-a dovedit a fi o reală iluzie creată de prezenţa frunzelor.

Într-o interpretare alegorică, am putea spune că aşa este şi omul, ca smochinul neroditor: prin iluzia frunzelor unei vieţi spirituale superficiale şi exterioare dă imaginea unui suflet roditor, dar ulterior se dovedeşte că nu este în stare să aducă rodul pocăinţei capabil de transfigurare a vieţii celei vechi la viaţa cea nouă întru Hristos. Sau, cum ne spune Avva Agathon, omul este ca şi pomul: „Osteneala trupească este frunza, iar rodul este păzirea celor dinlăuntru, adică paza minţii”. Iar dacă omul se rezumă doar la frunza ostenelii trupeşti, după cum ne spune acelaşi Avva Agathon, atunci „orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Mt. 7, 19). Mai mult, binele şi roada bună nu au nevoie de soroace sau termene pentru a fi săvârşite. Ele trebuie săvârşite oricând şi oriunde. Nu putem să spunem că acum nu este sezonul binelui, pentru că fapta bună şi roada pocăinţei nu au nevoie de planificare calendaristică. Când vine vorba de bine şi de roada pocăinţei „disponibilitatea trebuie să fie integrală”, după o expresie a părintelui Nicolae Steinhardt. Deci, binele şi duhul de pocăinţă nu ar trebui să aibă deadline.

Prin urmare, prima Denie din Săptămâna Mare ne învaţă că frumuseţea curăţiei şi fuga de păcat ca vector de nezdruncinat al vieţii spirituale, precum şi săvârşirea binelui şi aducerea roadelor de pocăinţă, fără scuza concentrată „nu este vremea acum”, constituie şansa noastră de a trăi Învierea lui Hristos ca pe propria noastră înviere.

În loc de concluzii

„Vă rog să faceţi rugăciuni pentru mine către Domnul ca să dobândesc o credinţă vie şi lucrătoare în El, neomorâtă de patimi, ci având puterea Crucii şi a morţii, şi a înmormântării, şi a Învierii Lui. A Crucii, prin nelucrarea păcatului; a morţii, prin lepădarea cea mai deplină a răutăţii; a mormântului, prin renunţarea la închipuirile produse în suflet de lucrurile supuse simţurilor; a Învierii, prin bogăţia virtuţilor şi a belşugului cunoştinţei adevărului Lui şi prin ridicarea cugetării de la cele stricăcioase la înălţime, ca să devin de un trup şi de un suflet cu El” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).