Curcubeul

În fiecare vară, răsărea un curcubeu după ploaie. Odată, răsăriseră două! Unul mai mare, care-l ținea pe celălalt, mai mic, de mână, deși curcubeiele, cum bine se știe, nu au mâini! Era, nu încăpea nici o îndoială, o mamă care-și ducea copilul la școală, cu toate că începuse vacanța mare, dar, din câte băgasem de seamă, școala curcubeielor se închidea doar pe timpul iernii, căci nu văzusem nici un curcubeu apărând după ninsoare.

Parcă eram eu și mama, chiar dacă ea nu mă dusese niciodată la școală, dar uite că acum, când eram făcuți din culori, mă ducea.

Ai grijă, strigam eu, cel de jos, dar nu spre mine, cel de sus, ci spre mama, ai grijă, ziceam, să nu faci vreun pas greșit și să cazi pe pământ!

Nu mi-ar fi părut deloc bine să am două mame în același timp, deoarece eu, cel de deasupra, rămâneam în vremea asta orfan!

Au zăbovit până la ploaia următoare cele două curcubeie pe cer.

Într-o zi, s-a întâmplat să nu răsară nici unul după ploaie, ceea ce nu se mai pomenise până atunci. Oare nu puteam să încropim noi un curcubeu din ce aveam la îndemână? Că prea îi stătea rău cerului fără el! Și-i stătea rău și pământului, cu toate că ploaia ce căzuse înveselise crângurile și grădinile.

Sigur că puteam! Așa că ne-am apucat de lucru fără să mai stăm pe gânduri.

Cu verdele a fost cel mai ușor, deși eu aș fi vrut să fie mai greu, deoarece mă gândeam la ochii verzi ai unei colege de clasă, dar ceilalți au zis că sunt mai potrivite frunzele pomilor și iarba de pe marginea drumurilor. Am ales apoi, că voiam să miroasă și frumos curcubeul nostru, câteva fire de levănțică, după care un buchet de albăstrele, o cracă de lămâiță și-o grămăjoară de flori de rapiță, cu tot cu albinele ce-i dădeau târcoale.

N-avea nici unul dintre noi curaj să se înțepe în palmă cu vârful briceagului, ca să putem lega totul cu un fir roșu.

Tocmai se întorsese tata de la câmp, unde se crestase cu secera la un deget. Am folosit câțiva stropi din sângele lui.

Pe urmă am azvârlit mănunchiul obținut pe cer. A stat multă vreme acolo. Datorită albinelor, a picurat până toamna târziu o lumină dulce de sus.

Mi-ar fi fost drag ca-n dimi­nea­ța de Crăciun să văd curcubeul arcuit peste lume. Dar cineva a zis să-l dăm jos, că i s-au veștejit culorile. Nu i se vește­ji­seră deloc! Căci l-am luat la mine acasă, și-n fiecare zi din iarna aceea a fost vară în odaia în care am dormit. Iar pomii din dreptul geamului au înflorit continuu, până la sosirea primăverii, când s-au văzut nevoiți să înflorească din nou!