Cuvânt de folos: Misiunea „ingrată“ a educatorului, în zilele noastre

▲ Profesorul trebuie să înveţe, înainte de toate, prin faptele sale ▲

Dacă în zilele noastre, părinţii, acasă, abia pot „stăpâni“ unul sau doi copii, atunci oare cât de greu îi este unei educatoare sau învăţătoare sau unui profesor să „stăpânească“ o grupă sau o clasă de copii? De câtă răbdare şi blândeţe este nevoie? Copii mici, griji mici. Copii mari, griji mari. Dar cu adulţii, care şi ei au nevoie de educaţie, oare ce e de făcut…? Conform unui studiu publicat în zilele noastre, datorită stresului şi nervozităţii în care părinţii îşi trăiesc viaţa, chiar „din pântecele mamei sale“ copilul resimte anumite stări de nelinişte, care îi vor influenţa, în viitor, dezvoltarea pe toate planurile. Cu aceasta trebuie să „lupte“ profesorul! Modelele din filmele americane, mai precis anti-modelele, ilustrează profesori traumatizaţi psihic, aflaţi la cheremul unor bande de elevi înarmaţi, drogaţi, bătăuşi, care-i chinuiesc sub protecţia cadrului legislativ. Ca să nu mai vorbim de retribuţia cadrelor didactice care trebuie să-şi găsească un un al doilea serviciu pentru a supravieţui. Şi nu doar la noi în ţară… Profesorul trebuie să constituie un model. Un model cultural, spiritual, social, un exemplu de urmat în viaţă, într-o lume care „stă cu ochii pe ei...“. Şi, de cele mai multe ori, se caută şi se scormonesc aspectele şi incidentele neplăcute ale unor cadre didactice „cu probleme“, dar care pun într-o lumină defavorabilă întregul învăţământ românesc. De aici a izvorât necesitatea schimbarii multor atitudini personale, câteodată vicioase, ale unor pedagogi în societate, în lume, pe stradă. Profesorul trebuie să înveţe, înainte de toate, prin faptele sale. Educaţia elevilor trebuie să înceapă cu faptele dascălului. Aceasta trebuie să fie conduita fizică şi morală a celor ce educă. Învăţătura profesorului prin faptele şi comportamentul său este punctul de referinţă în sistemul pedagogic al învăţământului de pretutindeni şi dintotdeauna. Să vorbim despre termenul „profesor“, care depăşeşte sfera strâmtă, dar atât de folositoare a pregătirii pentru specializare, şi intră în sfera mai largă a tuturor relaţionărilor individului în societate. Chiar această totalitate a relaţionărilor obligă la geneza unei teme ca „Profesorul, model cultural“ şi cunoaşte acoperire o dată cu evoluţia formării omului prin şcoală. Dintre specialiştii în lingvistică, foarte mulţi leagă noţiunea de „profesor“ de cea de „profesie“, ca aparţinând aceleiaşi familii de cuvinte. Ori, corespunzător şi evoluţiei unei profesii şi nivelului didactic al şcolii în care aceasta se realizeazază, profesorul cunoaşte diverse standarde de prezenţă, de lucrare, dar şi de apreciere. Între profesie şi profesor s-a aşezat, în timp, o distanţă ce nu poate fi precis estimată. Atunci când învăţătura a cunoscut o răspândire, atunci când nivelul acesteia a crescut până la a fi resimţit ca o nevoie stringentă în educaţie, a apărut şi profesorul ca cel dorit, cu mare încărcătură axiologică. Fiindcă valoarea formează obiectul unei dorinţe, nu al unei credinţe. Pentru termenul „profesor“ şi-a făcut loc şi semnificaţia de izvor al învăţării, pentru care arde sufletul cuiva, un depozit util pentru răspunsuri mulţumitoare date celui care le caută cu înfrigurare. Astfel, informarea, adunarea de cunoştinţe, sporeşte valoarea omului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Formarea noţiunii de „profesor“ face obiect al disciplinei axiologie - teoria valorii, cu toate că ea defineşte valorile dintre cele care nu sunt persoane, care nu se impun ca subiecte simţitoare, gânditoare şi grăitoare. Tudor Vianu, referindu-se la raportarea axiologică dintre profesor şi ştiinţă (care face obiectul activităţii acestuia), ia în considerare numai ştiinţa, nu şi profesorul, o limitare de care, de obicei, nu suntem conştienţi. Fiindcă nu numai ceea ce ne este folositor, la îndemână, ar trebui să reprezinte o valoare, ci tot circuitul acumulărilor noastre conştiente, de unde nu poate lipsi sentimentul. În această relaţie se aşază profesorul pentru elevi, ceva mai departe decât părinţii, la care intervin elemente mai preţioase pentru valoare. Însă dacă părinţii reprezintă cea mai mare valoare de contemplaţie, profesorul intră în istorie cu una mai mică, dar în acord cu voinţa părinţilor care, într-un fel, pun bazele şi stârnesc apetitul pentru cunoaştere al copiilor lor. Căci părinţii doresc ca satisfacţiile de pe urma instrucţiei acumulate de către ei să fie în mai mare măsură reliefate în copiii lor. De pe urma acestei atitudini creşte valoarea părinţilor în dialogul cu copiii şi cu profesioniştii instruirii tinerelor vlăstare.