Cuvânt dim amvon: Cu toţii putem ajunge la virtutea sfinţilor

▲ Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău ▲

De vorbim despre apostoli şi îi preamărim, ar trebui de îndată să plângem văzând ce depărtare ne desparte de ei. Dar noi adesea nu găsim ca ar fi vreo greşeală aceasta şi trăim cu gândul că este peste putinţă să ajungem la o asemenea înălţime. Iar dacă cineva ne-ar întreba de ce, de îndată vom argumenta aşa: „Acela era Pavel, acela era Petru, acela era Ioan...“. Ce înseamnă, oare, că acela era Pavel, iar acela era Petru? Spuneţi-mi, oare, aceşti oameni nu erau părtaşi aceloraşi firi ca şi noi? N-au intrat în viaţă prin aceeaşi cale? N-au respirat acelaşi aer? N-au folosit aceleaşi lucruri? Nu se aflau printre ei şi din acei cu soţie şi copii? N-au avut anumite îndeletniciri ca să poată trăi? Iar unii dintre ei n-au fost robiţi păcatelor? Dar ei au avut din belşug învrednicirea harului lui Dumnezeu. Ei bine, dacă ni s-ar porunci să înviem morţii, să deschidem ochii orbilor, să curăţim pe leproşi, să ridicăm pe ologi, să scoatem dracii, să tămăduim alte neputinţe de acestea, desigur că acoperirea despre care grăim ni s-ar potrivi. Dar când este vorba să ne îndreptăm purtarea şi să dăm dovadă de ascultare, ce legătură este între una şi alta? Noi, de asemenea, ne bucurăm de harul dumnezeiesc. Prin săvârşirea botezului avem părtăşie cu Duhul Sfânt şi, chiar dacă nu putem săvârşi minuni, cel puţin avem atât cât ne trebuie ca să dovedim o purtare dreaptă şi scutită de dojană. Astfel că stricăciunea ni se trage numai din nepăsarea noastră… (...) Diavolul e rău, recunosc, dar rău pentru el însuşi, nu pentru noi, dacă suntem cu băgare de seamă. Aceasta-i firea răutăţii, nu-i pericol decât acelora care şi-o însuşesc. Dumnezeu a îngăduit înadins ca cei răi să fie amestecaţi cu cei buni. El n-a dăruit un alt pământ celor răi, şi a amestecat pe unii cu alţii, săvârşind astfel o lucrare de un mare folos. Cei buni îşi dovedesc vrednicia în mijlocul acelora care-i trag de la calea dreaptă spre rău. Căci „trebuie“ - este zis - „ca să fie între voi rătăciri, ca acei statornici să se vădească printre voi“. Iată pentru ce Dumnezeu a îngăduit pe cei răi în lume: ca astfel cei buni să capete o strălucire încă şi mai vie. Vedeţi de câtă învrednicire se pot ei bucura? Iar aceasta nu le vine de la cei răi, ci de la propria vrednicie… Acelaşi temei este când e vorba despre diavol. Dumnezeu l-a îngăduit pentru a vă face mai băgători de seamă, ca să dea o mai mare strălucire luptătorului, o mai straşnică măreţie luptei. Aşa că, de vi se va spune: „Pentru ce Dumnezeu a îngăduit existenţa diavolului?“, răspundeţi aşa: „Departe de a fi stricător celor veghetori, diavolul le slujeşte, nu prin voia lui însuşi (care-i ticăloasă), ci ca urmare a vredniciei acestora, care scot din răutatea lui, ceea ce le trebuie“. Când diavolul s-a oprit asupra lui Iov, n-a fost cu gândul de a-l face să strălucească încă şi mai tare, ci ca să-l doboare. Din pricina aceasta, a acestui gând şi a acestei năzuinţe, el era ticălos. Cu toate acestea, nimic n-a stricat celui drept. Ba încă, acesta îşi dovedi şi mai tare vrednicia, aşa precum am arătat. Diavolul a dat dovadă de ticăloşie - cel drept de vrednicie… Dar, veţi zice, eu stau sub apăsarea firii - desigur, iubesc pe Hristos, dar firea mă sileşte să păcătuiesc. Dacă suferi constrângere şi asuprire, vei fi iertat, dar dacă prin nepăsare ai căzut, nu este iertare. Să vedem; să lămurim dacă păcatele se săvârşesc prin nevoie şi constrângere sau, mai degrabă, prin nebăgare de seamă şi nepăsare grea. „Să nu ucizi“ - este zis. Ce te sileşte? Cine te împinge la aceasta? Ce asuprire este aici? Care dintre noi ar alege cu dragă inimă să bage cuţitul în gâtul aproapelui şi să-şi păteze mâna de sânge? Nimeni. Aşa că, potrivnic a ceea ce ziceţi, mai degrabă ca să păcătuieşti te constrângi şi te sileşti. Dumnezeu a pus în firea noastră ca un fel de farmec care ne face să ne iubim unii pe alţii. „Toată vieţuitoarea - este scris - îşi iubeşte pe cel asemenea, iar omul pe aproapele lui“. Băgaţi aşadar de seamă că noi avem de la fire o înclinare spre virtute? Cele rele sunt împotriva firii; dacă ele biruiesc, este o dovadă a nemaipomenitei noastre leneviri. Iar curvia, ce veţi spune? Ce nevoie ne împinge spre ea? Ziceţi că e năvala poftei? Şi pentru ce, vă rog? Nu vă este îngăduit să aveţi legături cu femeia voastră - şi aşa să puteţi pune frâu acestei navale? Veţi zice: dar eu sunt prins de dragoste pentru femeia aproapelui. La aceasta întâmplare nu poate fi vorba despre constrângere; dragostea nu-i treaba de constrângere - nu iubeşti din constrângere, ci cu voie şi de la sine. Legătura trupească, poate, se impune omului, dar nu de a iubi pe aceea sau pe cealaltă. Ceea ce lucrează în împrejurarea aceasta, nu-i pofta legăturii trupeşti, ci slava deşartă, trufia, pofta nemărginită… Şi furtul - este el constrângere? Da - ziceţi - sărăcia îl produce. Sărăcia lucrează, aşadar, tocmai la contrariul a ceea ce ziceţi. Furtul este fapta trândavului. Sărăcia, de obicei, naşte nu lenevia, ci dragostea de muncă. Furtul, aşadar, se trage tot din lene. (...) Vedeţi, aşadar, că virtutea este în rostul firii, iar păcatul împotriva ei. E ca şi sănătatea şi boala. (…) Când batjocorim, ascultăm de vreo constrângere? Da, mânia ne scoate din fire, ne arde, şi nu mai îngăduie sufletului să fie liniştit. Omule, nu mânia, ci micimea de suflet ne face să fim batjocoritori. Dacă ar fi mânia, atunci toţi oamenii ar fi supuşi ei. Suntem în stare să ne mâniem, nu pentru ca să batjocorim pe aproapele, ci pentru a îndrepta pe cei păcătoşi, pentru a ne ridica pe noi înşine, pentru a scăpa de toropeală. Mânia este în noi ca un imbold, care trebuie să ne facă să scrâşnim din dinţi împotriva diavolului, făcându-ne în stare ca să-l biruim - iar nu ca să ne ridicăm unul împotriva altuia. (Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)