Cuvânt din amvon: Mântuirea nu-i cu putinţă dacă nu avem dragoste unii faţă de alţii

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu să aibă nevoie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existenţa sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca să se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi ţării sale.

La fel şi negustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n-ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n-ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n-a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă, dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult: chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viaţă, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. „Chiar dacă mi-aş împărţi averea mea şi mi-aş da trupul meu să-l ardă, spune dumnezeescul Apostol, dar dragoste nu am, nici un folos nu am“ (I Corinteni, XIII, 3). Dacă vrei să afli ce armă preţioasă este dragostea pentru fraţi, - chiar dacă ei ar fi necredincioşi - şi purtarea liniştită, blândă şi omenoasă, ascultă ce spune acelaşi fericit apostol Pavel, atunci când a fost dus spre a fi judecat de un judecător necredincios: „Mă socotesc fericit că am să fiu judecat de tine!“ (Faptele Apostolilor, XXVI, 2). Pavel n-a spus aceste cuvinte ca să-l linguşească - ferească Dumnezeu ! - ci a voit să-l câştige prin bunătatea sa. De aceea, în parte l-a şi câştigat: cel care mai nainte era socotit ca osândit, a atras de partea sa pe judecător; iar acesta, fiind doborât, mărturiseşte în faţa tuturor, cu strălucită voce, biruinţa zicând: „Aproape că m-ai convins ca să mă fac creştin!“ Şi iată ce răspunde Pavel: „M-aşi ruga să ajungi ceea ce sunt eu, nu numai tu, dar şi toţi cei de faţă“ (Faptele Apostolilor, XXVI, 28, 29). Vom fi oare vrednici de iertare, când Pavel ne cere să avem în treburile noastre atâta tact, dar noi nu ne dăm nici cea mai mică osteneală? Nu socoti că este lucru ruşinos faptul că avem nevoie de alţii! Aceasta este opera nespusei înţelepciuni a lui Dumnezeu! Cu toate că avem nevoie unii de alţii, totuşi nici imperativul acestei nevoi nu ne face să ne purtăm cu prietenie între noi. Dar n-am fi oare nişte fiare sălbatice, dacă n-am avea nevoie de nimeni pentru treburile noastre? Dumnezeu a făcut cu sila şi cu forţa să depindem unul de altul şi în fiecare zi trebuinţele noastre vin în atingere cu trebuinţele altora. Dacă Dumnezeu ar ridica şi acest frâu, cine ar mai voi oare să-şi iubească aproapele aşa de repede? Pentru aceasta, Dumnezeu ne-a dat o singură făclie: soarele; a întins un singur acoperământ: cerul; ne-a dat o singură masă: pământul. N-a dăruit bogatului mai mult si ceva mai de preţ, iar săracului mai puţin şi ceva de mai mică valoare. Asta pentru ca unirea unora cu alţii să fie puternică şi de nedesfăcut şi pentru ca să nu poată zice cineva: Cutare nu-mi este prieten, nici rudă, nici vecin şi nu mă leagă nimic de el. Pentru ce să am vreo legătură cu el? Pentru ce să vorbesc cu el? Dar nu este aşa! Dragostea pe care trebuie să o arătăm unii faţă de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea unui mădular al corpului nostru faţă de alt mădular. In adevăr; un mădular n-ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs: Ce legătură şi ce apropiere am eu cu tine? Tot astfel, nici un om n-ar putea să zică aşa fratelui său. Chiar dacă nu ţi-i rudă şi nici prieten, totuşi este om, are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s-a născut pe acelaşi pământ. (Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre dragoste şi prietenie“)