Cuvânt la adormirea arhidiaconului Lavrentie Țurcanu

Un articol de: Arhim. Valerian Radu - 04 Aprilie 2024

Îl consider vrednic de pomenire pe fratele, prietenul și colegul meu arhidiaconul Lavrentie Țurcanu, pe care l‑am întâlnit prima dată în anul 1993. Pe atunci, amândoi eram frați în mănăstire: el la Neamț și eu la Roman. Alături de protos. Ioachim (Ioan) Ceaușu, ne‑am prezentat la Mănăstirea Neamț pentru a susține admiterea la Seminar.

Cu drag îmi amintesc vorbele fratelui Lucian (Lavrentie), care îmi spunea că s‑a înscris la admitere pentru a împlini votul ascultării față de părintele lui stareț, vot pe care avea să‑l depună ceva mai târziu, în vremea arhimandritului Irineu Chiorbeja. Era de o smerenie desăvârșită, iar chipul inocent dovedea o frumoasă și mult plăcută simplitate.

Ospitalier din fire, după ore, ne invita să mai stăm de vorbă sau să ne dea ceva de mâncare. Avea o bucurie aparte când stăteam în viețuire armonioasă și când luam cuvânt de folos de la părinții mult experimentați în cele duhovnicești.

Tineri și plini de speranțe, am parcurs anii de studii într‑o unitate frățească, cu drag și râvnă față de cele sfinte. Viața ne‑a despărțit, astfel încât eu și părintele Ioachim am ajuns la Iași, iar părintele Lavrentie a rămas statornic, slujindu‑l cu responsabilitate și pe următorul stareț. De acum fusese hirotonit ierodiacon și ocupa funcția de șofer. Era un om discret și vesel. Niciodată nu‑i vedeai tristețea pe chip.

În ultimii ani, a purtat cu demnitate și nădejde în judecata lui Dumnezeu o boală foarte grea. Am rămas surprins de seninătatea cu care m‑a anunțat că are cancer. Nu s‑a plâns deloc și mi‑a spus să mă rog pentru el. Chiar și când boala îi măcina trupul, avea puterea să zâmbească și să spună că Maica Domnului îl păzește. Cu siguranță că rugăciunea sinceră și îndurerată, pe care o făcea mereu în fața icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare de la Mănăstirea Neamț, nu a rămas neascultată!

Dumnezeu să te ierte, părinte și frate drag, Lavrentie arhidiaconul!