Cuvântul ierarhului: Misterul bucuriei de Paşti
† Calinic Botoşăneanul
Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
Misterul bucuriei de Paşti rezidă în faptul că dacă Hristos a înviat, şi noi vom învia. Sfântul Pavel spune că „Învierea lui Hristos este garanţia învierii noastre“. Aşadar, graţie Învierii lui Hristos, existenţa noastră nu se mai încheie la pragul mormântului, cum se întâmpla până la Hristos - în Adam toţi mor, spune Scriptura -, ci murim întru înviere. Sau, cum spune Sfântul Pavel celor din Corint: „În Hristos toţi vom învia“ (I Corinteni 15, 22), ori Filipenilor: „A vieţui este Hristos şi moartea, un câştig“ (1, 21). Câştigul la care face referire nu este altul decât al morţii întru înviere.
De aici reiese faptul că Dumnezeu nu a făcut lumea pentru o existenţă finită şi trecătoare, ci pentru o existenţă infinită şi veşnică. Veşnicia este o rezultantă a Învierii.
Faptul că Hristos a înviat nu este o minune; deşi ea este trecută în rândul marilor minuni. Ca Dumnezeu, El nici nu putea să moară. A murit doar ca om. Troparul lămureşte afirmaţia: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins“. Ceea ce mi se pare extraordinar este minunea întrupării lui Hristos. Exegeţii spun că era şi firesc ca Cel Care a promulgat Legea prin care omul a devenit muritor: „În ziua în care veţi mânca din pom cu moarte veţi muri“ (Facere 2, 17); sau: „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce“ (Facere 3, 19), tot Acelaşi, prin Înviere, să o invalideze, astfel „făcându-ne liberi de păcat şi de moarte“ (Ioan 8, 36).
Cât priveşte învierea morţilor, Dumnezeu i-a vorbit, cu multe secole mai înainte, profetului Iezechiel fără economie de cuvinte. Fiind un text capabil să lămurească multe nelinişti şi frământări, îl voi reda în întregime: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti. Şi m-a purtat împrejurul lor; dar, iată, oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta. Domnul însă mi-a zis: Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată, Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul. Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi, iată, erau pe ele vine, şi crescuse carne, şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! Deci am proorocit eu - cum mi se poruncise - şi a intrat în ei duhul, şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor“ (Iezechiel 37, 1-10).
Deşi pare dramatică maniera de prezentare a viziunii învierii oaselor uscate, fără această profeţie nimeni nu îşi poate explica Misterul bucuriei de Paşti. Din textul de mai sus reiese faptul că învierea morţilor este o lucrare exclusivă a lui Dumnezeu prin puterea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, într-o permanentă conlucrare cu Fiul. Astfel, învierea morţilor este o împreună-lucrare a Persoanelor Sfintei Treimi.
Fiul şi Sfântul Duh sunt mâinile Tatălui, despre care face vorbire psalmistul (Psalmul 118, 73).
Cât priveşte Învierea Domnului, unii ar putea să spună că trupul lui Hristos, spre deosebire de al nostru, a rămas întreg în mormânt şi tot întreg a înviat. Fiţi atenţi, Hristos a înviat! Lucru confirmat şi de martori, în dimineaţa Învierii. Da, într-adevăr, trupurile oamenilor, cu excepţia sfinţilor, se risipesc, îşi pierd forma, pot fi chiar pulverizate de o explozie nucleară etc. De precizat este faptul că, în cazul sfinţilor, materia nu se supune firii şi nici trupul, putreziciunii. Întrebarea pe care şi-o pune şi credinciosul, şi necredinciosul este: Cum se mai pot realcătui trupurile pulverizate, dispersate? Răspunsul îl găsim în manualul de fizică. Cred că explicaţia va place şi ateilor. De ce apelăm la fizică?! Pentru că trupul omului este materie. Or, prin descompunere sau pulverizare, din el rămân molecule sau atomi. Cum se pot organiza? Foarte simplu. Întocmai materiei. Aruncaţi pe o coală de hârtie puţină pilitură de fier. La început, particulele o să ne apară dezorganizate şi informe. Însă, în momentul când apropiem de ele o bară magnetică, ele se organizează după cum le induce fluxul magnetic al barei, luând forma care poate fi desenată sau fotografiată. Interesant, nu? Cam aşa stau lucrurile şi cu atomii corpului fiecărui om în clipa când sufletul - care-şi caută trupul, sub lucrarea Duhului Sfânt - va emite un flux magnetic propriu, individual, personal şi care nu poate fi confundat cu un altul. Desigur, reunirea prin înviere a sufletului cu trupul este o taină pe care noi nu o ştim, dar pe care o putem intui prin această asemănare hărăzită să ne întărească credinţa. De fapt, credinţa se referă nu la lucruri ilogice sau iraţionale, ci la realităţi supralogice sau alogice.
Aşadar, Învierea lui Hristos este o mărturisire de credinţă, confirmată de însăşi mărturisirea sutaşului care păzea mormântul. Dacă, în unele cazuri, mărturisirea a avut nevoie de elemente probatorii, de o relaţie logică între subiect şi obiect, în alte cazuri a fost suficientă relaţia spirituală prin care subiectul îşi încorporează obiectul. Spuneam că, în unele cazuri, mărturisirea a avut nevoie de elemente probatorii. Da, pentru Apostolul Toma, obiectul tăgadei (Hristos) devine însăşi încredinţarea adevărului Învierii, devine parte integrantă din fiinţa lui lăuntrică, de care nu se mai poate despărţi niciodată.
Hristos a înviat, iar Învierea Lui nu doar se vrea a fi, ci este izvor de viaţă pentru toţi cei care împlinesc voia lui Dumnezeu, în dreptate şi adevăr, după cum ne arată martirii şi sfinţii, prietenii şi următorii lui Hristos. Fie ca şi noi să ne numărăm printre aceştia!