Cuvântul lui Dumnezeu și inima împietrită
Pentru părinții deșertului minunile nu sunt o prioritate și nici măcar o preocupare. Mai mult decât atât, ele nu sunt vreodată un argument pentru credință. Dacă se întâmplă, este pentru tainice rațiuni ale lui Dumnezeu, în folosul comunității. În aceste cazuri, extraordinarul are aerul firesc al unui răsărit de soare. Între foarte multele apoftegme care au rămas de la avva Pimen, îl vedem rar pe acesta protagonistul vreunei minuni, iar atunci când se petrece, accentul este în altă parte. Aceasta este situația unei apoftegme, povestită de un anume avva Ioan: „Ne-am dus, odată, din Siria la avva Pimen, pentru că voiam să-l întrebăm despre împietrirea inimii. Bătrânul nu știa grecește și n-am găsit nici tălmaci. Văzându-ne supărați, el a început să vorbească grecește, zicând: «Apa este moale din fire; piatra, tare. Dar, dacă agățăm ulciorul deasupra pietrei, picătură cu picătură apa găurește piatra. Tot așa cuvântul lui Dumnezeu este moale, inima noastră, tare. Omul care ascultă des cuvântul lui Dumnezeu își deschide inima și se teme de Dumnezeu»”.
În această povestire, miracolul are un loc cu totul secundar, e doar un detaliu care completează imaginea asupra contextului. În centru se află sfatul avvei Pimen, gândul său bun, care este facilitat de minunea petrecută. Faptul că la un moment dat bătrânul se face înțeles într-o limbă pe care nu o cunoștea arată doar că Dumnezeu nu lasă nebăgate în seamă căutările oamenilor, iar răspunsul Său poate să fie surprinzător.
Avva Pimen este cunoscut pentru discernământul și înțelepciunea sa, adică pentru capacitatea de a-și adecva cuvintele la nevoile celor pe care îi avea în față și care aveau nevoie de el. Forța cuvintelor sale biruiește eroziunea timpului și îl auzim astăzi cu aceeași acuitate ca în urmă cu multe secole. Metafora folosită de bătrân este imprevizibilă. Inima de carne a omului nu este moale, așa cum te-ai aștepta, ci tare, de piatră, impenetrabilă, închisă în sine însăși. Cuvântul cel veșnic al Dumnezeului nesfârșit, cel prin care totul a venit din neființă la ființă, este delicat. Nu forțează inimile, nu le sfărâmă, ci le înmoaie încet-încet. Paul Evdokimov spunea undeva că Dumnezeu exercită o presiune continuă, dar imperceptibilă asupra inimilor noastre. Iar inima noastră poate foarte bine să reziste acestei presiuni. Expunerea constantă, întâlnirea frecventă cu cuvântul lui Dumnezeu însă pot risipi această rezistență. Cuvântul lui Dumnezeu, cel care creează lumea, se oprește în fața inimii pietrificate a omului și nu trece mai departe.
Rămâne acolo și așteaptă o breșă pentru a intra. Ce poate face omul? Își poate recunoaște împietrirea, blocajul, neputința, limita. Apoi poate alege. Alegerea este crucială. Poate alege să asculte des cuvântul lui Dumnezeu și să aștepte cu răbdare deschiderea inimii.