Cuvântul vindecător

Evanghelia Duminicii a IV-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

5. Pe când intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L,

6. Şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit.

7. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca.

8. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea.

9. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face.

10. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă.

11. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor.

12. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

13. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.

Evanghelia duminicii a patra după Rusalii ne relatează cum Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat în Capernaum sluga unui sutaş. Această minune este plină de înţelesuri duhovniceşti.

În primul rând, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să arate ucenicilor Săi că şi alte popoare decât cel evreu pot avea credinţă puternică. De asemenea, minunea săvârşită de Mântuitorul Hristos cu sluga sutaşului descoperă iubirea Sa faţă de oamenii în suferinţă, iar credinţa poate rodi în orice om când El, Hristos Dumnezeu-Omul, vine printre oameni şi-i cheamă la mântuire.

Sutaşul despre care aminteşte pericopa evanghelică făcea parte din trupele de ocupaţie a Ţării Sfinte. Sutaşul (centurionul) roman era politeist, deoarece romanii se închinau la mai mulţi zei, nu Dumnezeului Cel adevărat. Totuşi, printre ei s-au găsit şi oameni receptivi, deschişi pentru a primi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Sutaşul din Evanghelia acestei duminici reprezintă mulţimea popoarelor care vor veni la Hristos, care vor crede în El şi se vor mântui prin El. De aceea, Mântuitorul Hristos spune că „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Matei 8, 11), iar fiii împărăţiei vor fi lăsaţi afară, referindu-se la cei care, deşi se considerau popor ales, nu L-au primit pe El ca fiind Mesia.

Orice fiinţă umană are valoare unică şi atunci când nu mai poate fi eficientă social

Evanghelia care se citeşte în această duminică la Sfânta Liturghie conţine multe învăţături ce ni se oferă nouă, creştinilor, spre zidire duhovnicească. Mântuitorul Iisus Hristos scoate în evidenţă mai multe virtuţi ale acestui sutaş de neam păgân. În primul rând, el este bun la suflet şi milostiv. Deşi este stăpân peste o sută de soldaţi şi poate schimba oricând pe unul cu un altul, totuşi el se arată preocupat de servitorul său bolnav şi îl roagă pe Mântuitorul să-l vindece. Prin câteva cuvinte, se face vocea celui care nu mai are voce şi exprimă suferinţa celui care nu mai poate exprima direct Mântuitorului Iisus Hristos suferinţa sa. Se vede aici ceva neobişnuit în acele timpuri, adică un ofiţer roman ce acordă multă atenţie unui servitor neînsemnat, care, după cutuma vremii, ar fi putut fi tratat ca un obiect oarecare şi schimbat cu un altul. Aşadar, centurionul roman din Evanghelie este un om bun la suflet, un om milos, un om care compătimeşte pe cel suferind, adică pătimeşte împreună cu el, suferă împreună cu el. Iar această bunătate milostivă a lui se arată prin faptul că iubirea frăţească, profund umană, faţă de servitor, îi dă curaj să meargă la Mântuitorul Iisus Hristos, despre Care a auzit că a vindecat o mulţime de bolnavi.

Remarcăm, aşadar, iubirea de oameni, bunătatea milostivă a unui sutaş roman faţă de servitorul lui, arătându-ne că, dincolo de ranguri, de funcţii în societate, ceea ce contează în primul rând este demnitatea umană, valoarea unică a fiecărui om în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor. Fiecare fiinţă umană are valoare, chiar şi atunci când nu mai poate fi eficientă social, când nu mai este productivă, când nu mai este activă şi când trece prin suferinţă multă. Deci, pe lângă faptul că este un om bun, sutaşul este şi un om sensibil, pătimind sau suferind împreună cu cel care suferă.

Sutaşul cunoaşte puterea mobilizatoare a cuvântului

În faţa bolii de care suferea servitorul său, sutaşul nu poate face nimic. El nu este medic şi nu are capacitatea să schimbe starea de sănătate a servitorului său. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând bunătatea milostivă a unui stăpân faţă de sluga sa, îi spune: „Voi veni şi îl voi vindeca”, răspunzând astfel cu bunătate bunătăţii sutaşului. Însă, când sutaşul aude că Mântuitorul Iisus Hristos are intenţia să vină în locuinţa lui, îndată răspunde: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”. În primul rând, sutaşul roman ştia că orice evreu care intră în casa unui păgân urma să suporte dezaprobarea şi critica celorlalţi evrei, întrucât romanii, fiind păgâni, erau consideraţi nedemni de a fi vizitaţi. Evreii dispreţuiau pe membrii administraţiei romane instalate în ţara lor, pentru că erau exponenţii Cezarului Romei, cotropitorul Ţării Sfinte. Aşadar, voind să-L protejeze pe Mântuitorul Iisus Hristos de oprobriul public, de eventuale critici din partea conaţionalilor Săi evrei, dar şi pentru că socotea că el nu merită o cinste atât de mare ca Iisus să intre în casa lui, sutaşul a spus: „Doamne, eu nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu”.

Evanghelia ne dezvăluie, aşadar, că, pe lângă marea virtute a bunătăţii sufleteşti, a compasiunii, a milei, a iubirii milostive faţă de servitorul său bolnav, acest sutaş are şi o altă mare virtute, şi anume smerenia.

Deşi era comandant peste o sută de soldaţi, deşi reprezenta puterea romană stăpânitoare în Ţara Sfântă, sutaşul se smereşte şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Apoi el motivează, zicând: „Şi eu sunt om sub stăpânirea altora”, adică sunt subordonat cuiva mai mare, „şi am sub mine ostaşi, şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face”. Pe baza acestei experienţe, a cuvântului mobilizator, care pune în mişcare persoane - „«du-te» şi se duce, «vino» şi vine” -, sutaşul, prin analogie, vrea să-i spună lui Iisus: Tu, Care eşti stăpân peste sănătatea oamenilor, pentru că eşti vindecător, pentru că ai vindecat o mulţime de oameni, poţi lucra de la distanţă, doar cu cuvântul, iar sluga mea se va vindeca.

Sutaşul cunoaşte puterea mobilizatoare a cuvântului său asupra supuşilor, dar, în acelaşi timp, recunoaşte că el nu are putere vindecătoare asupra trupului. Dacă trupul este bolnav şi paralizat, cuvântul omenesc, oricâtă autoritate ar avea, nu poate schimba starea de sănătate a trupului. Cuvântul sutaşului poate fi eficient şi mobilizator doar atunci când ostaşul căruia i se adresează este sănătos. Când boala face pe soldat neputincios, cuvântul sutaşului nu-l mai mobilizează din punct de vedere fizic. De aceea, sutaşul îi cere Mântuitorului cuvânt vindecător. Prin aceasta, indirect, sutaşul mărturiseşte că Iisus nu este un om obişnuit, ca toţi oamenii, ci El are o putere neobişnuită, El are un cuvânt mai puternic decât un cuvânt mobilizator al stăpânului faţă de servitor. Iisus are un cuvânt sau este, de fapt, Cuvântul-Persoană Care poate schimba stările sufleteşti şi trupeşti, poate ridica pe om de la boală la sănătate, de la imobilitate la mişcare, de la neputinţă la puterea de a face o lucrare.

Văzând acest mod de a gândi al sutaşului, care era şi o formă de mărturisire a puterii Sale dumnezeieşti, Mântuitorul Iisus Hristos spune: „La nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”.

Bucuria vindecării

Sutaşul păgân a uitat de păgânitatea sa, pentru că era nefolositoare, ineficientă, şi s-a apropiat de Hristos Mântuitorul, mărturisind credinţa sa în puterea Lui vindecătoare. În limba greacă a Noului Testament, Mântuitor (soter) însemnează şi vindecător. Mântuitorul Iisus Hristos, constatând că sutaşul păgân recunoaşte în El puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, văzând bunătatea şi smerenia lui, scoate în evidenţă o a treia mare virtute a sutaşului, şi anume credinţa sa puternică în puterea lui Dumnezeu lucrătoare în Iisus Hristos. Indirect, acest sutaş a mărturisit dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, Care dăruieşte sănătate, dăruieşte viaţă. Ca urmare, Mântuitorul i-a zis acestuia: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela”.

Vedem, aşadar, că Mântuitorul Iisus Hristos, prin cuvântul vindecător, mântuitor, ridicător, dătător de viaţă şi de sănătate, a vindecat pe servitorul sutaşului. Vedem că El preţuieşte milostivirea, smerenia şi multa credinţă a sutaşului şi-i răsplăteşte aceste virtuţi cu bucuria vindecării: bucuria vindecării celui bolnav şi bucuria celui care s-a rugat pentru cel bolnav.

Rugăciunea pentru alţii poate fi vindecătoare

Evanghelia acestei duminici ne mai învaţă încă ceva deosebit de folositor: importanţa rugăciunii pentru alţii, mai ales când oamenii sunt atât de bolnavi încât nu se mai pot deplasa, nu mai pot vorbi, nu mai pot exprima nici suferinţa lor profundă, copleşitoare, şi nu se mai pot ruga nici pentru ei înşişi. Din dragoste pentru semenii lor, oamenii cu adevărat credincioşi se fac glasul suferinţei celor care nu o mai pot exprima şi interpreţii cererii oamenilor care doresc să fie vindecaţi. Ei devin rugători nu doar pentru sănătatea proprie, ci şi rugători sau mijlocitori pentru sănătatea şi mântuirea altora.

Biserica învaţă mult de la acest sutaş şi de la alţii asemenea lui, şi anume să nu ne rugăm doar pentru noi înşine, ci pentru toţi bolnavii, pentru toţi cei suferinzi, pentru cei care ştiu sau nu mai ştiu să se roage, pentru cei care pot sau nu mai pot să se roage, pentru cei care pot să se apropie de Mântuitorul Hristos venind la biserică sau pentru cei care nu mai pot să vină la biserică, ci zac în pat, fie în propria casă, fie în spital, fie în case de bătrâni.

Rugăciunea pentru alţii poate fi vindecătoare şi mântuitoare, de aceea, Biserica se roagă pentru bolnavi prin Taina Sfântului Maslu, prin rugăciunile din timpul Liturghiei, printr-o mulţime de ectenii prin care se cere lui Dumnezeu să dăruiască sănătate şi mântuire tuturor oamenilor. Noi, creştinii, următorii Evangheliei lui Hristos, învăţăm din bunătatea şi smerenia sutaşului. Evanghelia ne îndeamnă să înmulţim rugăciunea pentru cei bolnavi, pentru cei suferinzi, să vizităm pe cei care nu se mai pot deplasa, să le alinăm suferinţa prin prezenţa noastră iubitoare şi rugătoare, milostivă şi ajutătoare. Chiar şi atunci când nu putem face rugăciuni atât de puternice încât să vindecăm pe cineva imediat, totuşi alinăm suferinţa prin vizitarea bolnavilor, printr-un cuvânt de mângâiere, printr-un cuvânt de întărire, de încurajare. Foarte adesea, la un bolnav, suferinţa singurătăţii se adaugă suferinţei provocate de boală.

Cum folosim cuvintele?

Cuvântul omului este, într-o anumită măsură, vindecător de boli sufleteşti, chiar dacă nu poate totdeauna să fie şi vindecător al bolilor trupeşti. Sunt oameni care se află în boala deznădejdii, iar pentru că nu este nimeni lângă ei să le spună un cuvânt de încurajare, mor înainte de vreme, de întristare prea multă. Alţii şi-au pus capăt zilelor pentru că în clipe de deznădejde şi singurătate nu au primit un cuvânt întăritor care să le schimbe starea de tulburare a sufletului într-una de speranţă şi lumină.

Cuvântul poate răni sau poate vindeca sufletul. Un cuvânt greu spus cuiva îl răneşte sufleteşte. Sunt o mulţime de oameni care au fost răniţi sufleteşte în copilărie, în tinereţe sau în vreme de încercare, iar rana aceasta se vindecă foarte greu, mai ales dacă cel care a rănit pe cineva nu-şi cere iertare şi nu-şi schimbă atitudinea faţă de cel pe care l-a întristat.

Un cuvânt bun de încurajare, un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt de preţuire adresat celui care a fost umilit sau rănit sufleteşte poate să schimbe starea sufletească a omului. Noi trebuie să ne gândim nu doar la bolnavii din pat care nu se pot mişca, ci să ne gândim şi la modul cum folosim cuvintele: rănim sau vindecăm cu ele? Umilim sau preţuim, dărâmăm sau ridicăm sufleteşte pe semenii noştri?

Evanghelia duminicii a patra după Rusalii ne cheamă să folosim cuvântul doar pentru a vindeca, pentru a ridica, pentru a întări comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

 

† DANIEL,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române