Cuvioasa Maria Egipteanca sau incredibila aventură interioară a sfințeniei
Într-o lume parcă din ce în ce mai confuză, din care valorile creștine sunt estropiate tot mai mult, avem încrustată în Duminica a 5-a din Postul cel Mare o uluitoare efigie a căinței, o icoană liturgică a pocăinței, o aventură aproape unică a sfințeniei: Cuvioasa Maria Egipteanca. Ce a putut produce sau transforma dintr-o decăzută sordidă a vremii sale pe una dintre cele mai iubite sfinte femei ale creștinismului? Ce a putut renaște dintr-o urmașă ignobilă a Evei - timp de 17 ani - pe o cuvioasă atât de îndrăgită de posteritate, care i-a recunoscut și maternitate duhovnicească, deși n-a avut nici ucenici și nici n-a primit tradiționala schimă monahală? Și totuși, atât de drag ne este să scandăm cu poetul-imnograf Andrei Criteanul: „Cuvioasă Maică Marie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”.
Această uluitoare putere a căinței se descoperă și la alte foste desfrânate care au ajuns la limanul luminos al sfințeniei. Dar parcă nici în fața Mariei Magdalena, nici a Sfintei Pelaghia sau a Sfintei Taisia nu vibrăm atât de profund ca înaintea vieții și exemplului paradigmatic de întoarcere la Dumnezeu, reprezentate de cuvioasa de origine egipteană.
Epopeea acestei femei din primele secole ale creștinismului - narată de Sfântul Sofronie al Ierusalimului - este una alcătuită din două părți: o femeie păcătoasă la Sfântul Mormânt și, respectiv, o femeie căindu-se în pustie. O femeie care încă din adolescență alege să-și dedea trupul (și sufletul) celor mai abjecte plăceri, fără nici o urmă de regret și nici contra vreunui stipendiu cât de mic, și care ajunge la 30 de ani să pornească pe drumul regăsirii de sine și al aflării lui „acasă” și pe care va merge, inspirând aerul tare al Duhului Sfânt, timp de aproape o jumătate de veac. E asta de crezut astăzi?
Pare o epopee de tip Mahabharata, de un scenariu fabulos, de o trimitere la un tipar illo tempore, dacă nu am fi convinși de lucrarea grandioasă a Dumnezeului nostru. Dacă privim cu atenție, ce observăm? Că a trebuit să treacă 47 de ani de luptă cu patimile („17 ani m-am luptat cu ispitele trupului ca cu niște fiare sălbatice”, mărturisește sfânta) înainte de a veni în acel loc pustiu, de dincolo de Iordan, un alt sfânt, Zosima, aflat în căutarea unui nevoitor, eventual mai mare decât el! Și l-a aflat din plin! Și nici măcar nu era bărbat, precum toți monahii creștinismului timpuriu. Altfel spus, faimosul Zosima, căutat deja în părțile Palestinei pentru nevoințele sale extraordinare, trebuie să se curețe suplimentar în noua lui mănăstire de lângă Iordan, înainte de a i se descoperi mielușeaua neprihănită a lui Hristos, Maria! Sfinții pe sfinți se caută. Și deloc întâmplător că un alt sfânt, Patriarhul Sofronie al Ierusalimului, este cel care așază în scris (în secolul VII) Viața Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, pentru că, așa cum spun primele cuvinte: „Bun lucru este a ascunde taina împăratului, dar slăvit lucru de a propovădui faptele lui Dumnezeu” (Tobit 12, 7). Nu poți să primești asemenea descoperiri dacă tu însuți nu treci printr-un demers cathartic, care să-ți curețe ușile simțurilor (William Blake) pentru a vedea realitatea dumnezeiască așa cum este: frumoasă foarte (Gen. 1, 31).
Poate că lucrurile care ne „izbesc” cel mai tare din această relatare hagiografică sunt, pe de o parte, rarisima ocurență în istoria Bisericii a unui om atât de decăzut precum a fost această femeie, iar pe de altă parte, la fel de rara ridicare atât de sus a cuiva, prin dragostea pe care a purtat-o Maicii Domnului și Mântuitorului Hristos. Dacă sfânta a fost curățată când a pus de profundis animae început bun şi a lepădat tot răul, dăruindu-se cu toată fiinţa lui Dumnezeu şi încununându-se - după 47 de ani - prin primirea Împărtăşaniei, aidoma și noi suntem îndreptățiți să nutrim intrarea în această bucurie, izvorâtă din lumina iubirii lui Dumnezeu.