Cuvioși părinți și faptele lor

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 472-473

„Cuviosul Neofit ieroschimonahul a fost un părinte cu înaltă viață duhovnicească în obștea Mănăstirii Neamț, cum puțini se aflau la măsura lui pe la jumătatea secolului XIX.

Fiu de țărani răzeși din județul Vrancea, tânărul Nicolae a fost dat de mic să învețe carte. Apoi, iubind mai mult pe Hristos decât cele din lume, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Aici a învățat desăvârșit limba greacă, scrierile Sfinților Părinți și Sfânta Scriptură de la dascăli iscusiți, ajungând în puțină vreme să-i întreacă pe toți cu râvna, cu nevoința și cu înțelepciunea.

Starețul Neonil, văzând osârdia lui, îndată l-a făcut călugăr și l-a trimis un timp la Schitul Pocrov. Aici bunul ostaș al lui Hristos a primit îngerescul chip al schimniciei și s-a făcut pustnic și ascet vestit. Căci era obicei la Neamț ca monahii cei mai nevoitori să se retragă la Pocrov, unde trăiseră cândva mulți sihaștri cu viață sfântă. Aici se ostenea cuviosul mai ales cu postul, cu rugăciunea lui Iisus, cu privegherea și cu citirea Sfintei Scripturi. Mânca numai o dată pe zi, seara, și dormea câteva ore pe noapte.

Fiind chemat în lavră, a fost hirotonit preot și rânduit duhovnic și dascăl de limba greacă în școala monahală din mănăstire, organizată la îndemnul lui, unde învățau aproape o sută de frați. Acest preacuvios părinte era un mare elenist și dascăl al rugăciunii lui Iisus. Timp de aproape trei decenii a crescut mulți ucenici și a adus un curent de înnoire duhovnicească în mănăstirile Neamț și Secu cu schiturile lor.

Tot la îndemnul părintelui Neofit Eliade, Mănăstirea Neamț a construit la Târgu Neamț, între anii 1850-1856, un mare spital, o farmacie (spițerie) și o școală pentru folosul de obște al tuturor. S-au mai făcut, cu sfatul lui, școală în satul Vânători, farmacie și spital de alienați în mănăstire și multe alte lucruri bune.

Între anii 1870-1877, cuviosul Neofit a fost egumen la Mănăstirea Secu, făcând multe donații și înnoind viața duhovnicească în obște. Pe toți îi cucerea cu cuvântul său blând și înțelept, iar mai ales îi zidea sufletește cu pilda vieții sale, că nu era altul în aceste părți care să fie pe măsura lui.

Pentru o viață aleasă ca aceasta, călugării Mănăstirii Neamț l-au rugat să le fie stareț și părinte duhovnicesc. El însă s-a lepădat de o cinste ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Încă și Domnul țării cu ceilalți ierarhi l-au propus în anul 1860 de mitropolit și părinte al Moldovei, că devenise cunoscut peste tot. El însă a fugit la pustie, iubind mai mult liniștea și rugăciunea decât tulburarea lumii.

Nici cărți din limba greacă nu a tradus, decât una singură, Cântare de laudă sionicească, tipărită în anul 1871, căci socotea mai de folos să zidească pe oameni cu fapta decât cu cuvântul.

În anul 1877 a renunțat la egumenia Mănăstirii Secu și s-a retras la metanie. Apoi, mai trăind puțin și bineplăcând lui Dumnezeu, a adormit în pace în anul 1886, adăugându-se la ceata cuvioșilor părinți din Mănăstirea Neamț.”

(Cuvinte ale Sfinţilor Români, pr. Narcis Stupcanu)